X. Adio, Atlantic (Camino del Norte)

Camino del Norte – Asturias

Ziua 14 (29 iulie): Po – San Esteban de Leces

În sfârșit, prima zi de Camino fără alarma de dimineață! Încerc să ignor cât pot ploaia de afară, întorcându-mă de pe o parte pe alta. După jumătate de oră, mă trezesc nervos. De ce nu pot să am parte în sfârșit de somn ca lumea?

Mă uit în jur și văd dezastru. Sacul de dormit e fleașcă la picioare, hainele pe care dormeam și ele ude, iar bocancii de afară sunt înecați de ploaie. Clima asturiană dă o palmă necruțătoare moralului nostru. Cortul ne-a dezamăgit pentru prima dată, iar ziua de azi se vede a fi una nereușită.

Plouă fără încetare de aproape trei ore, iar mersul în hainele și bocancii uzi ne pune capac. Trebuie să ajungem la albergue să ne uscăm tot și să ne revenim, altfel o posibilă răceală ne va putea compromite următoarele zile. Negăsind vreo bucată de carton, rup o foaie din jurnal și scriu cu chiu, cu vai, ferindu-mă de ploaie: Ribadasella. E un drum de 15 kilometri, e imposibil ca lumea să nu meargă în direcția asta! Mașinile trec, dar cum spaniolii nu sunt obișnuiți cu autostopul, nimeni nu ne bagă în seamă.

Pauză forțată

Ploaia bate cu putere, iar pelerinele noastre ieftine devin inutile. După mai mult de jumătate de oră, speranța noastră prinde forma unui autocar ce-l vedem abia la câțiva metri de noi. Sărim ca nebunii să ne observe și autocarul frânează imediat. Autocarul e pe jumătate plin: suntem noi și alți 20 de pelerini bătrâni care s-au lăsat și ei bătuți de ploaie.

Mergem prin pădure pe un drum asfaltat, care a picat numai bine după ploaia de azi, iar în stânga departe se vede un Dia. Mihai decide să-și asume responsabilitatea și pleacă să ne cumpere conservele de Litoral, pâine și bere. Eu și Nora ne continuăm drumul și ajungem în sfârșit la albergue. Nu era nimeni sosit acolo, nici măcar hospitalera. Sunăm din nou și o bătrână vine din clădirea de lângă să ne descuie ușa. Femeia ne face turul casei cu zâmbetul pe buze și pusă pe glume. Intrăm în camera mare să ne schimbăm, iar cortul, bocancii și hainele ude le atârnăm pe unde putem pe hol.

Casă, dulce, casă

Lumea începe să se strângă la albergue, iar Mihai ajunge și el cu mâncarea. O zi începută lamentabil ne găsește la adăpost, cu mâncare caldă și cu o stare de bine dată de pelerinii cu care împărțeam acoperișul. Familia mare creată de Camino își trage sufletul la unison după încă o zi grea de mers, cu voie bună la un pahar de bere și mai puțin de jumătate de traseu în față.

Au trecut două săptămâni grele, cu dor de casă și cu o dorință de a renunța prezentă aproape zilnic. Două săptămâni în care mi-am supus corpul la unele dintre cele mai grele dureri din viața mea, însă căldura localnicilor care m-a întâmpinat la orice pas, susținerea lui Mihai și a Norei din momentele grele și experiența unică ce o reprezintă Camino îmi alimentează mintea. Trebuie să ajung în Santiago.

Ziua 15 (30 iulie): San Esteban de Leces

Când citeam acasă despre Camino, nu era un articol care să nu avertizeze să de sforăiturile pelerinilor. Camera împărțită cu Mihai, Nora și alți 3 pelerini a fost de-ajuns să mă facă să regret că nu mi-am luat dopuri de urechi. Mă trezesc buimac după somnul destul de întrerupt și mă dau jos din patul supraetajat să verific tot ce aveam la uscat. Totul era încă ud, dar n-avem de ales.

E o zi tristă, ultima în care întâlnim Atlanticul, de-a lungul căruia am mers de 14 zile. Vremea nu ne ajută, burnițează de dimineață și terenul e alunecos. De la albergue pornim noi trei și o tipă pe care mi-a picat fisa. Încep să vorbesc cu ea, dar mintea îi e în altă parte. Nora o întreabă ce a pățit, iar tipa se plânge că trebuia să se întâlnească de ieri seară cu un băiat, dar își scăpase telefonul în apă și nu l-a putut suna. Acum șansa mea! Nora strică tot și îi sare în ajutor, împrumutându-i telefonul. Tipa îl contactează și o ia la goană înainte. Bine jucat, Nora…

Camino del Norte ne-a oferit în două săptămâni locuri pe care nici nu mi le puteam imagina. Atlanticul ne-a ajutat enorm, mai ales că nu aveam acces la baie în fiecare zi. Însă cu toate părțile bune ale traseului de coastă, am ajuns inevitabil într-o rutină și considerăm că e absolut necesară schimbarea. Decidem să nu înaintăm spre Gijon, ci să schimbăm direcția spre stânga în următorii 30 de kilometri, cu direcția Oviedo, de unde începe traseul Camino Primitivo. Sperăm ca schimbarea de relief cu traseul ce trece prin Munții Cantabrici să ne energizeze și să ieșim rapid din monotonia în care intrasem.

Dia nostru cel de toate zilele

Mergem deja de 30 de kilometri, e trecut de ora 5 și nu mai avem pic de mâncare. Ajungem în Villaviciosa și după câteva indicații ale localnicilor, ajungem într-un Dia ascuns între clădiri. Umplem din nou plasele și decidem să nu mâncăm încă. La 7 kilometri depărtare e un albergue donativo în mănăstirea din San Salvador de Valdedios. Nu mai avem putere să mergem, seara începe ușor să se lase și stomacurile noastre rod în gol.

Ne așezăm la autostop și radem o doză de Fanta. După câteva mașini, opresc o mamă cu fiica ei și noi ne aruncăm pe bancheta din spate. Femeia face un detur pentru noi și ne aduce la mănăstire. Da! Încă o seară cu duș și pat moale!

Intrăm în curtea mănăstirii, însă nu e nimeni. Așteptăm 10 minute și apare un călugăr care ne cheamă înăuntru să ne cazeze, dar veste proastă. Albergue-ul nu e pe bază de donații… Odată cu prelungirea cu încă o săptămână pentru a ajunge la Santiago, bugetul s-a redus și am decis că cea mai bună metodă este să campăm în apropiere. O luăm la pas și mai mergem câțiva kilometri în căutarea locului perfect. Atmosfera e umedă, iar în stânga noastră e un pârâu, pe când în dreapta este peretele muntelui.

Fă ce-ți spune instinctul

Ajungem în sfârșit în sat, iar după casele țăranilor se ivește o livadă ce pare a fi perfectă pentru a ne ascunde cortul acolo. Sărim gardul, aruncăm rucsacurile și ne trântim pe iarbă. Ceva nu e în regulă. Eu nu mai am răbdare să montăm cortul, dar Nora spune că nu e bine să stăm aici. Mi se pare absurd și mă enervează, dar n-am chef de ceartă. Ne conformăm și ne mutăm după livadă, pe un teren denivelat și plin de pietre și mărăcini. Sper că Nora e fericită. N-apucăm să terminăm de pus cortul, că în livadă apare toată familia proprietarului cu un tractor, iar noi n-avem nici cea mai mică idee ce făceau. Am plecat la fix de acolo.

Împărțim banii ce i-am cheltuit pe mâncare și adormim greu visând la o suprafață netedă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *