I. Autostop spre Spania – Începutul aventurii

Prolog – iulie 2015

Hainele zac pe jos de o săptămână și doar așteaptă să fie puse în rucsac. Mă uit pe calendar și îmi pierd răbdarea. Pun mâna pe telefon și îi sun pe băieți pentru a face ultimele pregătiri pentru Camino de Santiago. Bugetul pentru Camino e redus, iar autocarul spre Spania l-ar decima dinainte să ajungem în Irun. Nu ne rămâne decât să parcurgem cu autostopul 3.000 de kilometri până în Spania! Greu de crezut, dar asta nu e partea cea mai grea. 800 de kilometri de mers pe jos într-un pelerinaj de-a lungul Atlanticului e nebunia în care ne-am băgat eu, Mihai, Goku și Bogdan. Camino de Santiago, venim!

Ce înseamnă Camino de Santiago?

Călugării străbăteau peninsula iberică încă din secolul 9, pentru a ajunge la moaștele apostulului Iacob din Santiago de Compostela. Astăzi, sute de mii de oameni din toată lumea urmează potecile bătătorite de călugări, ghidați de simbolul scoicii Camino. Majoritatea nu o face din considerente religioase, iar printre ei ne numărăm și noi. Ce vrem de la experiența asta? Multe! O lună de aventură, mișcare, liniște, dar mai ales să ne cunoaștem mai bine pe noi.

Camino del Norte străbate coasta de nord a Spaniei și e lăudat de majoritatea pelerinilor ca fiind traseul cu cele mai spectaculoase peisaje, cel mai dificil, însă și cel mai puțin turistic. Traseul are aproximativ 800 de kilometri, iar unul dintre punctele de început este Irun, micul oraș spaniol de la granița cu Franța. Până în Irun însă, sunt 3000 de kilometri. Pe 8 iulie, când entuziasmul era în toi, ne-am resemnat că vom reuși să ajungem în Spania în aceeași zi. Care ar fi șansele să ajungem toți în același timp pentru a porni împreună pe Camino?

Ziua 1. Ploiești – Arad

Noaptea nedormită din cauza emoțiilor a părut ca o eternitate. Ceasul arată ora 7, așa că fug să înfulec ceva în grabă și sar în mașină. Tata mă lasă pe drumul național de lângă Ploiești, cu inima îndoită de incertitudinea cauzată de planurile mele nebunești. După 10 ore, ajung în Arad fără mari probleme. Mihai, Goku și Bogdan pornesc abia mâine în cursa spre Spania, cât eu fac ultimul popas dinainte aventurii în casa unor prieteni de familie aproape de granița cu Ungaria.

Ziua 2. Arad – Nădlac

Patul e moale. Mă trezesc entuziasmat, dar mă lipesc pentru ultima dată de cearșaful rece și perna în care mi se afundă capul. Mă-ncarc cu amintirea asta, fiindcă n-o să am parte prea curând de confort. Orele trec și mă fâțâi ca un nebun prin casă. Unde e Mihai acum?

Mihai ajunge în sfârșit la ora prânzului în Arad și când ne întâlnim, țipăm cât ne țin plămânii de fericire. Pornim spre vama Nădlac cu un BMW decapotabil și vântul ne flutură în păr. Începem aventura cu stil! Fericirea e în toi, dar când ne apropiem de vamă, zâmbetul îmi dispare de pe față. Tirurile sunt înțepenite la o coadă de câțiva kilometri, dar entuziasmul nostru e prea mare pentru a ne descuraja așa repede.

Avem planuri mari, deci nici gând să facem pași mici. Trecem pe la fiecare în parte, întrebându-i dacă merg spre Italia, sau chiar Spania. De când am început să fac autostopul nu cred că am luat o decizie așa proastă. Toți tiriștii ce așteaptă la coadă tocmai și-au terminat programul de condus și așteaptă să treacă de vamă pentru a parca.

Se mărește familia Camino?

Primesc mesaj de la Goku și Bogdan, care sunt prin Sibiu și se apropie cu rapiditate de noi. În timp ce stăm descumpăniți pe bordură, Mihai vede două tipe cu rucsacurile în spate coborând dintr-o mașină. Se ridică în picioare și țipă entuziasmat:

– Nora? Bă, asta e Nora!

Chiar dacă se știu doar din vedere, se iau in brațe și râd încontinuu. După ce se calmează apele, începem să povestim. Nora și Janko porniseră cu autostopul spre Spania cu același gând: Camino de Santiago. Care erau șansele să se întâmple una ca asta? Nora voia să ajungă de asemnea pe Camino del Norte, pe gând Janko voia să meargă pe Camino portughez. Toată lumea e entuziasmată, schimbăm numerele de telefon să ne ținem la curent cu parcursul nostru și de ce nu, poate ne întâlnim pe Camino. Eu sunt sceptic, dar fie. Fetele pleacă imediat pe altă rută, iar noi rămânem în continuare în vamă, parcă neputincioși.

E ora 21, iar Goku și Bogdan ne ajung din urmă.

– Gokuu! Bogdaaan!

Toată lumea se ia în brațe, iar buna dispoziție e la ea acasă. Le facem cunoștință noilor membri, iar pentru prima oară, echipa e în formulă completă. Punem la cale planul de bătaie, în care luăm în considerare mica șansă de a ajunge în același timp în Irun. Pare greu de crezut, dar încercăm. Eu și Mihai ne pierdem răbdarea și pornim spre tiriști cu o nouă abordare. Budapesta pare un obiectiv fezabil pentru seara asta, iar primul tirist cu care intrăm în vorbă pare a fi lozul câștigător.

Să riscăm, sau nu?

– Nu vă supărați, unde mergeți?

– Să-mi bag p**a dacă știu, spune tiristul, butonând pe GPS.

– Hmm… mergeți în Slovenia sau Italia?

– Bă, habar nu am unde merg.. nu mă descurc cu GPS-ul ăsta, continuă pe un ton tăios.

– Păi hai, că vă ajutăm noi… Dacă ne luați până în Slovenia!

– Bă, hai că vă iau. Da’ dacă încercați ceva, bag cuțitu’ în voi. Mie nu mi-e frică de nimeni. Dacă mi se pare ceva dubios, v-am tăiat!

Ok, dracu’ merge cu ăsta. Batem palma cu el și stabilim că ne întâlnim după vamă în câteva ore. Plecăm de lângă el și-i spun lui Mihai că eu nu mă urc nici de nebun în tir cu ăla.

– Numai gura e de el, mă! spune Mihai mâhnit.

Nu prea e încântat de decizia mea, crezând că tiristul e mai speriat decât noi. Nu vreau să fim nechibzuiți, așa că insisit să nu mai continuăm cu subiectul ăsta. Trecem mai departe și discutăm cu următorul tirist. Și el e cam reticent, dar ne promite că ne ia spre Budapesta la 3 dimineața, imediat ce va ieși de la controlul vamal. Zis și făcut! Bucuroși că o vom lua în sfârșit din loc, trecem granița și campăm pentru 3 ore de somn. E ora 12 și prima noapte de aventură o petrecem pe pământ unguresc.

Ziua 3. Nădlac – Udine

Alarma sună la 2:45 și ne trezim tremurând de frig. Luăm hainele groase pe noi și strângem cortul entuziasmați. Mergem la locul de întâlnire și îl așteptăm pe tirist. Stăm de jumătate de oră. Stăm o oră. Tirurile trec unul după altul și noi stăm nemișcati, înghețați de frig. Stăm de două ore deja. Nesimțitul ne-a dat țeapă!

La 6 dimineața soarele răsare și ne apropiem din nou de vamă. O mașină oprește și sparge gheața. Omul ne face semn să urcăm și sărim în mașină. Mergem de jumătate de oră, iar Mihai zace în lumea viselor pe bancheta din spate, pe când eu îl ascult pe șofer cum înjură din 5 în 5 minute. Începe să-mi povestească cum a omorât un om și cum și-a pierdut carnetul de conducere fiindcă s-a răsturnat cu mașina când era beat, iar eu oftez și spun printre dinți “Mihai, rămâi dator…”.

Încurcați de niște constănțeni, am trecut de Budapesta și trebuie să ajungem de partea cealaltă a autostrăzii. E ora prânzului și trecem printr-un câmp plin de mărăcini, suntem plini de țepi și vânătăi, transpirați și bătuți în cap de soare. Facem un duș țigănesc cu servețele umede și traversăm podul peste autostradă până la benzinăria de pe sensul bun de mers.

Români buni, români nebuni

Totul revine la normal! Trecuți peste ghinioane, intrăm în vorbă cu un român, iar tipul acceptă să ne ducă spre Balaton. Aia e, tată! Mergem deja de 20 de minute, dar norocul nu e de partea noastră azi. Telefonul lui Mihai rămăsese la încărcat în benzinărie!

Paul e un tip super simțit și fără ezitare întoarce prin labirintul autostrăzilor, iar câteva rătăciri, reușim să ajungem la benzinărie și recuperăm telefonul. Norocul lui Mihai e că avea un jaf de telefon și nu pusese nimeni ochii pe el. Scăpați de deranj, ne reluăm drumul spre Balaton și tipul pune muzică.

– Stai bă, știu asta! spuse Mihai entuziasmat.

– Eu am facut-o!

Este DJ Sauce, frate! Mihai îi asculta muzica de ceva vreme și e tare bucuros. Paul ne oprește la o benzinărie în apropiere de Balaton, iar noi ne relaxăm la prânz cu o conservă de fasole și crutoane de acasă. Imediat după prânz, iau cartonul în mână și intru în vorbă cu prima persoana care-mi iese în cale.

– Salut! Mergeți cumva spre Slovenia?

E un cuplu de români! Tipul ne face semn să urcăm în mașină și ne conformăm. Urcăm, discutăm puțin, apoi liniște totală. Prin liniște mă refer că nu mai scoate nimeni o vorbă, fiindcă în mașină, muzica e la maxim. RAP FUTURISTICO răsună de câteva ore și noi simțim cum o luăm încet razna.

Începutul paranoiei 

E ora 15 și încă suntem în Ungaria. Oprim să alimentăm, dar nu e nici urmă de copac în jur și soarele ne arde pielea la cele 40 de grade de afară. Parcarea e imensă, însă și goală, iar noi am oprit fix lângă singurele tiruri parcate aici. La umbra camionului se adăpostesc cinci tiriști români, cărora ne alăturăm și noi. Intrăm în vorbă cu ei, iar Rap Futuristico intră în panică și ne întreabă disperat de unde îi știm pe oamenii ăia. Nevastă-sa ne reproșează că noi conspirăm împotriva lor.

Rămânem fără cuvinte. Totul sună așa de absurd, iar situația devine mai dramatică decât ar trebui să fie. Tipul mă ia deoparte și-mi spune că am speriat-o pe nevastă-sa, iar eu îmi cer scuze și încerc să-l liniștesc. Tipul continuă să-mi spună că a trecut prin viață, că a trăit cu golanii și a avut multe combinații, așa că știe cum stă treaba. E bine, măcar unul dintre noi să știe care-i treaba.

– Vă iau până în Italia cu cea mai mare plăcere, băieți, doar să nu încercați nimic. Tot ce am e tigaia asta de mașină, îmi spune RF speriat.

– Stați liniștiți, noi doar vrem să ne plimbăm. Nu avem niciun gând rău.

Între timp, primesc mesaj de la Goku:

– Bă, ghici cu cine suntem în mașină!

La cine crezi că erau ăștia? La tiristul cuțitar, bineînțeles.

– E familist și are povești!

Am făcut alegerea greșită?

Se pare că am fost paranoici degeaba. Când Bogdan și Goku au plecat din Romania cu el, tiriștii aveau restricție pe autostrăzi, însă nu și Dorel. Fiind prima lui ieșire în străinătate, l-a durut în cot și gonea pe autostradă, doar voia să ajungă mai repede acasă! Inevitabilul s-a produs, iar poliția l-a oprit în Italia. Cum să te înțelegi cu polițiștii? Ca pe meleagurile noastre! Dorel scoate 20 de lei din buzunar și îi mituiește pe italieni. Da, chiar asta a făcut. A mituit un polițist italian cu 20 de lei. Joac-o p-asta!

Cea de-a treia echipă, Nora și Janko, e blocată undeva prin mijlocul Ungariei, când noi suntem deja în Italia, așa că ne pierdem speranța că ne vom mai întâlni.

Toată drama din parcare se termină și urcăm la loc în mașină. Rap futuristico continuă. Oprim după câteva ore în Slovenia să ia țigări și din senin, tipul începe să ne povestească cum a scăpat de pușcărie în Maroc, datorită lui frate-su, care luase vina asupra lui pentru afacerile cu droguri. Ne-a spus cum fura din bancomate, cum combina fetele să se prostitueze pentru el și despre drogurile din Maroc într-un mod foarte detaliat.

Sfârșitul dramei

Soarele apune, iar noi suntem încă în Slovenia. Staționăm la o oprire de urgență de pe autostradă pentru o pauză de întins mușchii, când lângă noi oprește o mașină de Spania. Șoferul scoate capul pe geam și îl întreabă în italiană pe Rap Futuristică dacă ăsta e drumul spre Milano, moment în care paranoicul se schimbă la față. Ne urcăm în mașină, iar eu și Mihai adormim pe bancheta din spate. Peste vreo două ore mă trezesc și văd că suntem parcați într-o benzinărie. Buimac și abia trezit din somn, îl întreb pe RF ce se întâmplă.

– V-am zis să nu faceți d-astea, ne zice paranoicul.

Mă uit la Mihai, Mihai se uită la mine. Fix lângă noi e oprită mașina de Spania, cea cu care ne întâlnisem cu 150 de kilometri în urmă pe autostradă. Care erau șansele? La cât de deschis e RF cu poveștile lui, poate chiar e urmărit.

– V-am zis că vă iau cu plăcere, dar v-am rugat să nu faceți d-astea.

Nici măcar nu am insistat să îi mai explic, ne-am luat rucsacurile din portbagaj și i-am lăsat în paranoia lor. Suntem fericiți că am scăpat întregi de nebunul ăsta, dar mai bucuros cred că este el. Mă uit la Mihai și începem să râdem. Deschidem conservele de fasole de acasă și luăm prima cină din Italia. Cercetăm în jurul benzinăriei un loc de campat și găsim o parcelă de iarbă ascunsă de niște copaci, unde punem cortul ferit de ochii angajaților.

Ziua 4. Udine – Milano

Suntem în grafic, am recuperat destul de mult ieri din timpul pierdut în România. Toate par bine aparent, dar Italia îmi aduce un fior pe șira spinării. Vorbim cu toți oamenii din benzinărie, iar un cuplu de români bătrâni ne refuză fără să se uite la noi. La jumătate de oră după, ies din magazin și vin spre noi să ne spună că s-au răzgândit și ne invită să ne punem rucsacurile în portbagaj. Toate-s bune și frumoase, noi ne urcăm în merțan și pornim la drum.

Bătrâneii sunt niște intelectuali plimbați prin lume, foști studenți la automatică și informatică. Le povestim că vrem să mergem pe Camino, după ce vom fi parcurs Europa cu autostopul, fiindcă n-avem bani de avion sau autocar. Sunt curioși și de banii noștri, așa că le-am povestit de bugetul redus ce l-am împărțit în așa fel încât să ne ajungă până ajungem acasă. Ea ne admiră. El ne ia la mișto.

„Ce faceți bă? Vedeți Europa de pe autostradă?”

“Mda, dacă n-avem alte posibilități…”, îi zicem noi încruntați.

“Hai, băi Mircea, lasă-i și pe ei că-s tineri, nu te mai lua de ei.”, ne apără femeia.

Miștourile au continuat, iar noi combăteam totul cu poveștile noastre. Le-am povestit cum am stat în Grecia pe plajă o săptămână cu 50 de euro și ne compătimeau. Chiar dacă n-avem bani, știm ce să scoatem ce-i mai bun din asta. După 140 de kilometri, drumurile noastre se despart, așa că ne lasă într-o benzinărie aproape de Padova. Când coborâm, femeia ne întinde o hârtie de 50 de euro. Suntem uluiți. Ce facem acum?

“Nu e nevoie! Avem destui bani cât să supraviețuim acolo!”

“Lăsați, mă băieți, că sunt bani munciți.”

Nomazi printre turiști

Refuzăm încă o dată, dar femeia insistă. Nu părea că va renunța la idee, dar și noi am fi fericiți cu 50 de euro în buzunar, așa că zicem săru’ mâna și îi băgăm în portofel. Ajungem în nordul orașului Milano, iar italienii vin cu noi la metrou să ne explice cum ajungem la Piazza del Duomo și ne cumpără două bilete. Bătrâneii ne-au tratat cu foarte mare căldură și ne-au încurajat să ducem la capăt toată nebunia asta. Ne luăm rămas bun și primim o îmbrățișare părintească de la ei, iar nouă ni se schimbă starea de spirit.

Degeaba vii în Italia dacă nu mănânci gelato, așa că următoarea oprire e la un magazin de înghețată. Fericire curată cu 2,7€! Fiind singurii cu rucsac din piață, lumea face poze cu noi. Ei râd de cum arătăm, noi râdem de cât de fraieri sunt că vor plăti câteva sute de euro pentru un city break. Intrăm la metrou și ieșim din oraș. Ghidați de englaliana oamenilor, mergem câțiva kilometri în direcția greșită, până când ne-am orientat într-un final în direcția bună. E aproape ora 21 și ajungem fix cu 10 minute înainte să se închidă un Carrefour Express din micul cartier de lângă autostradă. AM INTRAT ÎN RAI! Nu mai avem mâncare deloc și avem mare nevoie de apă.

Festin pe bani puțini

Primul lucru pe care îl iau în mână e un baby pepene roșu, apoi pun în coș pâine, cașcaval, roșii și niște mizerii de mezeluri. Ieșim pe banca de lângă supermarket să ne înfruptăm din bucate, dar suntem atacați pe nepregătite. Nici nu apuc să mă așez, că am deja 10 țânțari pe mine! Chiar dacă s-a înserat, încă este foarte cald, dar ne luăm șosete, pantalonii lungi, geaca și tragem gluga pentru a mânca liniștiți și protejați. Cina de câțiva euro a însemnat pentru noi de un infinit de ori mai mult decât orice masă scumpă a turiștilor de la Duomo.

Găsim drumul printr-un cartier rău famat până la autostradă, dar decidem să nu riscăm nimic și să nu dormim aici. Mica străduță ce ieșea în autostradă are 200 de metri, iar noi ne punem fix în capătul ei, în singurul loc cu suficient spațiu pentru mașinile ce ar putea să oprească. Lângă noi e un semn imens cu Autogrill – 1,5 KM. Mihai stă lângă semn, arătând insistent spre el, iar eu stau pe străduță și ridic degetul, când cu cealaltă mână arăt spre Mihai.

Moment de cumpănă pentru bugetul de Camino

E deja noapte și șansele noastre sunt mici, dar vine prima mașină! Încep să sar ca nebunul, arăt spre Mihai și Mihai arată spre semn. Mașina încetinește spre surpriza noastră, iar farurile mă orbesc. WeeOOee. Poliția! Din mașină se dau jos doi italieni, gata să se certe cu noi, iar eu îngheț de frică.

„What are you doing here??? Don’t you know autostop is not allowed here?”

“Well, I didn’t know… I had no idea, sorry!”

“YOU ARE NOT ALLOWED HERE! CARS CANNOT SEE YOU, AND THEY WILL FLAT YOU ON THE FLOOR!”

Nu știu dacă merită într-adevăr să mă abțin din râs și să scutesc o amendă, sau să o încasez și să mor de râs acolo. Am ales totuși să mănânc de suta aia de euro și m-am abținut. Polițiștii sunt de treabă și ne lasă să plecăm cu banii în buzunar, numai să mergem de aici. Ne întoarcem supărați în cartierul periculos, unde găsim curtea unei benzinării abandonate și sărim gardul.

Punem cortul pe pământ, iar buruienile aproape că ne găuresc cortul și ne îngreunează somnul. A fost o noapte în care mi-am dorit un pat. O noapte în care visam la confortul de acasă. M-am dezmeticit repede și mi-am amintit unde mă aflam și în ce mă băgasem, așa că mi-a trecut toată pofta de confort și m-am bucurat de izopren ca de un pat matrimonial.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *