Cu cortul în irun

II. Autostop spre Spania – Extaz în Irun

Ziua 5. Milano – Savona

Parcă am dormit pe spini toată noaptea și niciodată nu am așteptat mai mult decât acum să sune alarma. Astăzi avem mai mult noroc și reușim să ajungem în sfârșit la benzinăria de pe autostradă. Benzinăria iadului! Aici pierdem jumătate de zi, în care am primit vreo 30 de refuzuri. Afară sunt pe puțin 40 de grade și în benzinărie vedem mai multe șopârle decât mașini. Ne plictisim în așa hal, încât singurul joc care ne vine în minte e să ne aruncăm pietre în buzunare.

Benzinaria iadului

Pentru mine e deja a doua experiență cu autostopul în Italia, în care mă lovesc de reticența mediteraneană. Moralul nostru e la pământ după jumătatea de zi pierdută în soare. Încep să îmi pun semne de întrebare dacă mai vreau sau dacă mai pot să fac asta, dar semnele au dispărut la fel de repede cum au apărut. Mai avem încă 1.200 de kilometri în față și avem nevoie să fim puternici. Greul abia din Spania începe.

Mai plecăm sau ne întoarcem?

Orele trec și răbdarea noastră se risipește văzând cu ochii. Intru în benzinărie pentru Wi-Fi și îmi dau seama ce greșeală de amatori am făcut. Am crezut tot timpul că drumul spre Franța trece prin Genoa, dar la jumătatea drumului dinspre Milano, autostrada se împarte în două. Șoferii ce merg spre Franța aleg ruta cea mai scurtă, iar detaliul ăsta ne-a costat jumătate de zi!

Goku și Bogdan nu o duceau așa rău precum noi. Norocul lor face să se afle în Genoa fix când tatăl lui Goku era la o conferință în oraș, așa că noaptea și-au petrecut-o la un hotel de 3 stele! Cine să mai creadă în coincidențe acum…

E ora 9 seara, dar noi nu ne-am pierdut speranța. În benzinărie ajunge un Volkswagen Transporter negru, cu muzica dată la maxim. Intrăm în vorbă cu suedezii fără ezitare și îi convingem să ne ia cu ei pe Coasta de Azur. Jumătatea din pat din mașină era formată dintr-un subwoofer, iar mie îmi tremura fundul pe dubstep. Băieții decid să se odihnescă în Savona, așa că ziua de autostop se încheie pentru noi. Ne punem cortul în curtea benzinăriei, ascunși de un copac și de-un tir.

Ziua 6. Savona – Toulouse

“Hai bă, trezește-te! Mâine vreau să beau o bere spaniolă, nu mai e timp de pierdut!”

Strângem cortul imediat ce ne trezim pentru a nu trezi suspiciuni și intrăm în benzinărie.

Dar stai, e o problemă. Simți asta? Da, e de la noi. Mirosim rău! În benzinăriile din occident sunt dușuri cu 2 euro taxă. Nimeni nu-i în față să ne ceară bani, așa că Mihai intră și eu mor de plictiseală. Cât el e la duș, deja simt apa rece cum curge pe mine și înlătură tot jegul strâns de 4 zile încoace. Mintea mea e departe. Mihai iese afară cu zâmbetul pe buze, iar eu îmi scot prosopul și săpunul din rucsac. La mine, aceeași poveste. Nu-i nimeni la intare, așa că mă bag frumos în duș și încui ușa. Nici nu apuc să-mi dau pantalonii jos, că duduie ușa de parcă intră jandarmii peste mine. Aud cheia în ușă, iar aceasta se deschide.

“NU, NU. BANI! DOI EURO! DĂ-MI DOI EURO!”, urlă italianul la mine.

Stai, mă, nebunule!

“Poftim? Pentru ce? Nu am făcut nimic încă!”, îi răspund eu nervos.

Italianul se crizează când vede că e ud în duș și insistă să îi dau banii.

“NU! Pune mâna pe mine să vezi că-s jegos”, îi spun eu și izbunesc în râs.

Nici de-al dracu’ nu-i dau bani macaronarului ăsta. Mi-am luat hainele și am plecat! Încă put, dar e ok, orgoliul meu rămâne necălcat. Mihai se tăvălește pe jos de râs când mă vede. Între timp, Goku și Bogdan se bucurau de dimineața în Montecarlo.

Goku în Montecarlo
Goku în Montecarlo

Vive la France

La 10 minute după isprava cu dușul, o familie ne cheamă în mașină și sărim într-o suflare. Suntem pe autostrada de pe coasta de azur. Arată de parcă am intrat în altă lume. Viaducte, tuneluri, Mediterana în stânga și munții în dreapta. E unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut până acum!

Bella Italia? Adieu!!! 700 de kilometri parcurși în Italia în două zile jumătate. Odată ajunși în Marseille, moralul nostru se mărește considerabil. Suntem în ultima țară pe care trebuie să o traversăm înainte de a porni pe Camino! Coborâm din mașină și luăm pauză la puțina umbră oferită de cei câțiva copaci din spatele benzinăriei. Simțim că ni s-a lipit buricul de șira spinării și ne punem la masă. Ultima conservă de pateu, crutoane și slănina au constituit prima masă din Franța.

Au talibanii succes la autostop?

Mergem la pompele de combustibil și primul tip cu care intrăm în vorbă acceptă să ne ducă 170 de kilometri până în Montpellier. Iubim Franța! 700 de kilometri într-o singură zi și ceasul arată abia ora 6. Mergem în spatele benzinăriei, unde toți tiriștii stau la pescuit pe lac. Nu prea ne bagă nimeni în seamă, dar ne împrietenim cu un tirist sârb. E gras, pe la 50 de ani, în pantaloni scurți și maiou albastru ce îi conturează perfect burta. Nu vorbește engleză, dar câteva cuvinte în sârbă, italiană, română, franceză ne sunt de ajuns cât să ne înțelegem și să râdem.

“Taliban! No autostop!”, râde sârbul și îmi arată spre barbă.

Râd și îi răspund că așa am ajuns până aici, iar el se ia cu mâinile de cap. Mergem să vorbim cu tiriștii, dar unii ba nu plecau până dimineața, ba nu mergeau spre Spania. Ne întoarcem la sârb și îi povestim despre eșec. Se uită la noi și începe să râdă.

„Piz*a o ia, pu*a nu o ia!”

Începem să râdem ca ultimii apucați, dar situația e tristă. Stăm tolăniți pe bordură, iar eu din când în când încep să joc câte un rol pentru fiecare mașină ce intră în benzinărie. Fac trucuri cu cartonul, încep să dansez și să cânt. Toți mă refuză (majoritatea mergeau în oraș), dar măcar îmi zâmbesc! Mihai se distrează pe seama mea. }n benzinărie intră o mașină plină. Încep să mă dau în stambă, dar mă opresc înlemnit.

“GOKULEEE!”

Autostopisti in Franta

Seară magică

Goku și Bogdan! Ce nebunie! Care erau șansele ca noi să ne întâlnim în același loc la 2500 de kilometri de casă? Imposibil de explicat ce simt acum, cert e că sunt în extaz. Băieții decid să intre în oraș și să aștepte la autostop pe partea cealaltă a Toulouseului.

S-a înserat. Mașinile au încetat să mai apară și ne-am pierdut orice speranță că vom pleca de aici. Trebuie să montăm cortul cât încă mai e lumină, să nu ne trezim că picăm în lac. Când să ne ridicăm, sârbul vine la noi cu o pungă de un kilogram de biscuiți. Barba mea de taliban și burta lui de tirist fac contextul imposibil să îl iau în brațe, că aș fi făcut-o!

Din starea noastră ce se deteriorase pe măsură ce orele treceau, gestul sârbului ne-a aruncat într-o stare de visare. E timpul pentru răsfăț! Intru în benzinărie și cumpăr o cutie de un litru de lapte la suprapreț, dar de neprețuit. E o stare perfectă. Cerul e limpede, în fața noastră mașinile parcate pentru a alimenta, oamenii își văd de treabă, iar lângă noi un cuplu de francezi coborâseră din mașina lor luxoasă pentru a bea o sticlă de vin pe bordură. Noi mâncăm și bem fericiți lângă ei. E o stare ce ne-a ridicat sus pe benzinărie și vedeam totul de afară cu alți ochi.

Mergem fericiți la culcare în spatele benzinăriei și montăm cortul lângă lac, într-unul dintre cele mai frumoase locuri în care am dormit.

Ziua 7. Toulouse – Irun

Ultima zi începe cum nu se poate mai prost! Cortul se sprijină de noi și nici măcar nu am ajuns pe Camino! Casa noastră nu mai e total funcțională, dar cu scotch-ul cel de toate zilele reușim să-l pseudoreparăm. E ora 9 dimineața și deja suntem în mașină spre Pau, tot mai aproape de Spania. Mihai își pune telefonul la încărcat și începem să vorbim cu francezul, care o rupe puțin pe engleză. Totul merge conform planului și gândul că ajungem în sfârșit în Spania ne cufundă într-o stare de reverie.

Ajunși la ultima benzinărie dinainte de Pau, coborâm din mașina bătrânelului și începem să sărim și să țipăm de fericire. E ora… stai, cât e ora? Păi de unde să știm, dacă Mihai și-a uitat telefonul la francez în mașină? Nuuu! Toată visarea și starea bună s-au dus! Începem să ne gândim cum să ajungem în Pau, cum dăm de omul ăla, ca apoi să ne chinuim să intrăm iar pe autostradă. Sunt plin de nervi, dar n-avem ce face. Deja îmi pierd speranțele că vom ajunge azi în Spania, iar Mihai se simte prost că a dat planul peste cap.

Sun disperat pe numărul lui Mihai, bătrânelul răspunde, dar ce să mă înțeleg cu el? Intru în vorbă cu un tip din benzinărie, care-l sună pe bătrânel și ne spune vestea cea mare. Francezul a lăsat telefonul la biroul celor de la toll-urile de la ieșirea de pe autostradă. Perfect! După câteva ore de încercări, convingem niște nemți să ne ajute să recuperăm telefonul. Phew, totul revine la normal!

Back in business

Am ajuns în Bayonne! Trecem de cealaltă parte a autostrăzii pe o pasarelă, sărim garduri și coborâm prin nisip pe căldura insuportabilă. Ultimii 40 de kilometri și toată nebunia asta va ajunge la sfârșit! Telefonul vibrează. E un mesaj de la Goku! Mereu mă bine dispuneau mesajele de la el pe drum, dar ăsta m-a agitat. Goku și Bogdan sunt deja în mașină spre Irun, după ce timp de o săptămână întreagă am fost înaintea lor! Nora a rămas singură de la intrarea în Franța, prietena ei Janko plecând pe altă rută pentru a ajunge pe Camino portughez. Nora e la 3 ore distanță de Irun, în tirul unui român. Astrele s-au aliniat pentru noi și părea că vom ajunge cu toții diseară în Spania.

Goku si Bogdan in Spania

Emoțiile încep să mă cuprindă și devin hiperactiv. Intru în vorbă cu absolut toți șoferii și găsim mașină imediat. Un cuplu de lituanieni tineri, unul mai nebun decât celălalt ne fac semn să urcăm. Semnele că intrăm în Spania apar! Un zâmbet necontenit ne apare pe fețe, dar mașina trece de intrarea spre Irun.

“STOP!!!”

Unde ne duci? Lituanianul nu zice nimic, când la un moment dat, nebunul oprește pe autostradă.

“Hai băieți, luați-o pe aici! ”

EXTAZ în Irun

DAAAA! Am ajuns! Nu ne vine să credem că toată nebunia asta a luat sfârșit. Țipăm de fericire în oraș, iar norocul nostru e că toată lumea e înăuntru, la siesta. Cum să explic ce simt acum? IMPOSIBIL. De ce? Fiindcă nu am mai mers cu autostopul 3000 de kilometri în 7 zile de dormit pe te miri unde. Ca să ce? Să încep altă nebunie și să merg 800 de kilometri pe jos? Lumea e la picioarele noastre. La propriu.

Peste jumătate de oră ne întâlnim cu Goku și Bogdan și mi-e greu să realizez ce se întâmplă. Am reușit, am atins maximul fericirii! După îmbrățișări și urlat, îi sun pe ai mei să le dau vestea cea mare. Pasez telefonul fiecăruia, în caz că e vreun dubiu! Mergem la cumpărături, dar ce să ne luăm? Bere și mâncare spaniolă, bineînțeles! Ne umplem plasele cu doze de Cruzcampo, tortilla spaniolă (omletă cu cartofi) și fructe. Ne oprim lângă o deltă de la marginea orașului și savurăm cea mai bună bere din lume.

Primim mesaj de la Nora, ce avea să ajungă în jumătate de oră în Irun și pornim spre piața Ensanche, la locul de întâlnire. Familia se întregește! E cald și spaniolii sunt ieșiți la terasele din oraș. Centrul vibrează de râsetele oamenilor și ciocnitul paharelor. Ne petrecem seara în piață, unde cu stare de bine am pus la cale planul pentru pelerinaj. Experiența Norei de anul trecut de pe Camino ne-a pus în gardă și ne așteptăm la dureri crunte pentru ziua de mâine.

Prima noapte în Spania

Goku și Bogdan pleacă la gazda de lor Couchsurfing, iar eu, Mihai și Nora începem să căutăm loc pentru cort. Prima cină spaniolă pe o bancă din parc din cele multe ce vor urma, apoi un duș țigănesc la o cișmea ne sunt de-ajuns să fim sătui și curați pentru a porni pe Camino. Nu e cel mai retras loc, însă suntem prea obosiți și nu vrem să mai pierdem timp cu căutatul, așa că ne punem cortul lângă un pod. Vedem luminile de la sirenele mașinilor de poliție prin jur, dar nu ne mai interesează. Avem alt statut de acum: pelerini.

Cu cortul in Irun

Nebunia a luat sfârșit! 3000 de kilometri în 7 zile și 20 de mașini, o nebunie de-o săptămână ce ne aduce povești pentru toată viața! Regretăm ceva? În niciun caz. Acum suntem pregătiți fizic și psihic să începem Camino cum se cuvine. Aventura noastră s-a încheiat, să înceapă aventura!