XI. Record de mers (Camino Primitivo)

Camino del Norte – Asturias

Ziua 16 (31 iulie): San Esteban – Oviedo

Alarma sună încontinuu, dar nimeni nu-și face curaj să se trezească. Ploaia pică precum picătura chinezească pe cort și deschid fermoarul ușii. M-am trezit cu spatele înțepenit, iar mocirla de pe jos a contribuit și ea la starea proastă din dimineața asta. Strângem încet cortul mizerabil și pornim la drum nehotărâți.

Traseul doar urcă de acum bine de tot. E foarte abrupt, dar bătrânelul de 60 de ani care merge cot la cot cu noi ne ține în priză. Simt că îmi vine să vomit și încep să-mi urăsc din tot sufletul durerile de la picioare. Nu mai avem chef să mergem și ziua e compromisă. Ajungem sus la civilizație, adică la cele două case tip bloc cu câte două etaje, unde oamenii n-au nicio grijă și stau cu ușile deschise.

Nimeni pe drum

Nu trece nici naiba pe aici. Sunt doar 30 de kilometri până în Oviedo, dar autostrada e după deal și aici n-avem nicio șansă. Suntem la înălțime și ceața acoperă toată șoseaua. Începe să burnițeze și noi ne adăpostim sub o stație părăsită de autobuz. Pantalonii pierduți ar fi potriviți acum, dar Nora îmi împrumută perechea ei de șalvari și arăt ca o pirandă.

Pelerinii cu care am mers ziua precedentă înaintează cu greu și trec pe lângă noi.

“Trișorilor!”, se aude strigând dinspre ei.

Dinspre unii, părea a fi în glumă, dar o tipă care abia mergea, nu părea să glumească. Mai-mai că ar fi stat la autostop cu noi. Da, trișam, dar cui îi pasă? Nu facem Camino ca să demonstrăm ceva nimănui. Facem Camino pentru noi, Camino-ul nostru.

Încărcarea bateriilor pentru Primitivo

E ora 12 și ne plictisim de moarte la autostop. La câte mașini trec, mă dau în spectacol și fac pe mortul pe șosea. Măcar de-ar opri cineva, dar nu mai trece nimeni. Spre norocul nostru, un autobuz apare și fugim cu limba pe afară după el. Înăuntru e așa cald că mă afund pe scaun cu căștile în urechi.

30 de kilometri mai departe, ajungem în capitala provinciei Asturias, primul mare oraș din ultima săptămână. Luăm la pas jungla urbană, pe străzile goale și acoperite de ploaie în căutarea albergue-ului municipal El Salvador. Suntem printre primii ajunși înăuntru și niște tineri ne prezintă albergue-ul din casa parohială printr-un tur, după ce ne iau datele și ne trec într-un catalog mare. Ne punem bocancii pe hol, fiindcă nu mai e de stat cu ei în cameră și mergem la duș.

Zilele cu albergue au devenit un colț de rai. Patul, dușul și cuptorul cu microunde nu au avut până acum aceeași însemnătate. Acum însă, ele ne sunt cele mai râvnite recompense. După un răsfăț cu pizza și supă la plic în care nici nu mai voiam să aud de eternul Litoral, abia mai reușesc să-mi țin ochii deschiși. Drumul spre cameră l-am bâjbâit în șoaptă, am tras tricoul de dormit pe mine și am căzut adânc în somnul ce sper să-mi încarce bateriile la maxim pentru ultima parte de Camino: Primitivo.

Camino Primitivo – Asturias

Ziua 17 (1 august): Oviedo – Cornellana

Somnul din Oviedo a fost cel mai bun din ultima lună, iar ora 8 ne găsește deja aproape de marginea orașului. Cu toții suntem energizați și entuziasmați de noul traseu ce se afla la picioarele noastre, dar nu toți avem chef de vorbă, iar eu merg înainte cu gândurile mele.

Camino Primitivo înseamnă pentru noi ultimii 321 de kilometri până în Santiago. Este cea mai veche rută spre Santiago de Compostela, urmată chiar de regele Alfonso al doilea în secolul 9, când mare parte din Spania era încă sub ocupație musulmană.

Din Oviedo începe fluxul mare de oameni, dar cu toate astea, nu pare încă foarte turistic. Majoritatea drumului ne poartă prin păduri, iar noi suntem salvați de căldură. Prima pauză de dimineață ne găsește la o mânăstire, iar Mihai, după zile îndelungate în care tânjea după o pălărie de paie, găsește una chiar pe banca unde ne-am oprit să ne odihnim. Un sendviș pregătit din albergue și o banană sperăm să ne dea energie până la pauza de prânz.

La goană pe Primitivo

Prima etapă oficială de Primitivo are 30 de kilometri, dar suntem constrânși de timp și ne forțăm limitele. Din Oviedo suntem atenționați că apa este contaminată în următorii 35 de kilometri de traseu și avem un motiv în plus să depășim zona. Pe drum ne întâlnim cu un cuplu de francezi format pe traseu, iar tipul tocmai ce bea apă de la o pompă.

“Cât de rău poate să fie?”, ne spune el, râzând.

Nu știu ce avea în cap, dar noi sigur nu ne vom atinge de apa asta până nu ajungem în Cornellana.

Ruta ne duce pe un drum plin de pietre, din ce în ce mai instabil. Începem să ne simțim obosiți, dar obiectivul nostru e setat: albergue-ul din Cornellana. Mânăstirea ce deține refugiul se află la marginea orașului, iar noi pășim grăbiți pe poteca ce ne poartă prin pădure. E ora 7, se pune pe înserat, iar noi ne temem că eforturile noastre nu vor fi răsplătite. Intrăm timizi în curtea mânăstirii și mergem la recepție. Curtea e plină de pelerini care merg desculți ori se relaxează la mese, iar emoția crește. Hospitalera ne invită înăuntru, verifică agenda și, coincidență sau nu, mai sunt doar trei locuri! Mihai și Nora spun că sunt un cuplu, ca să poată dormi împreună pe o saltea de doi, iar eu merg în clădirea principală și îmi arunc tot pe pat.

Celebrare!

Eu și Mihai ne rezemăm de perete și ne relaxăm, cât timp Nora se împrietenește cu niște unguri ce luaseră o decizie de neînțeles: au aruncat cortul și-acum nu mai aveau unde să doarmă. Singurul magazin deschis din apropiere e o mică alimentară, iar cel mai accesibil vin este la cutie, numai rău pentru ficatul meu. 37 de kilometri nu-s de ici, de colo, trebuie să celebrăm!

Seara, când intru în cameră, aproape toată lumea e la somn. Renunț la hainele de dormit și că culc în hainele bune. Nu vreau să fiu persoana aia urâtă de pelerini. Sforăiturile se aud de pretutindeni, iar eu mă trezesc des, în cel mai prost somn din albergue.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *