XIX. Revenirea la realitate (Camino de Santiago)

Ziua 27 (12 august): Finisterra – Ourense

Sunt treaz de un sfert de oră, dar nu vreau să deschid ochii. Ascult Atlanticul cum trece ușor peste plaja Mar de Fora într-o simfonie cu pescărușii de lângă cort. Mă simt de parcă sunt cu 10 kilograme mai slab decât ieri. Mă simt gol. Ies din sac, deschid fermoarul și scot capul afară. Nimic nu s-a schimbat de aseară, ceața acoperă aproape tot, doar că iarba, nisipul și stâncile au prins culoare. Trag pe nas aerul rece care vine dinspre ocean și un fior îmi trece pe șira spinării.

Mă simt gol, dar fericit. De azi nu mai am scop. Astăzi e ziua de care mă temeam, în care nu am niciun plan de ajuns acasă și știindu-mă la capătul continentului, mă-nspăimânt. Pe plajă apar câțiva tineri la jogging și un bătrân cu cățelul. Vântul bate puternic și burnița cade peste cortul care ne-a fost casă pentru ultima lună și jumătate, iar Mihai și Nora nu par că au de gând să iasă afară.

Un tip vine spre noi și ne strigă să strângem cortul, altfel vom avea probleme cu poliția. Nimeni nu pare în apele lui, pe fețele noastre citindu-se neputința. Sentimentul că nu putem schimba cu nimic faptul că s-a terminat. Stăm pe nisip și cercetăm cu privirea plaja, fiecare fir de iarbă, fiecare val, ascultăm atent fiecare sunet din jur, încercând să ne strângem cât mai multe detalii despre prezent. Pășesc desculț și atent printre ciulini, până ajung pe plajă și mă apropii de ocean. Firele de nisip îmi intră prin crăpăturile de pe talpă și briza rece adie peste pielea-mi aspră. E ultima întâlnire cu Atlanticul pe anul ăsta, așa că uit că picioarele-mi sunt înghețate și înghițite de valurile ce mă curăță de mizeria strânsă de două zile.

25 de zile de mers nu ar fi însemnat nimic fără Finisterra. Fiecare experiență trăită pe Camino capătă acum o altă semnificație. Totul are un înțeles mult mai intens. Ziua asta o să mă bântuie câte zile o să mai am, iar eu simt că las o bucată din mine aici.

Strâng totul cu Mihai și Nora și ne îndreptăm cu capul plecat spre oraș. Iau amintire câteva scoici din nisip, în caz că o să uit vreodată ce am învățat aici. Intrăm la magazin și ne luăm de mâncare, pentru ultima masă cu familia de pe Camino. Căutând un loc bun de luat prânzul, cu sacoșile în mâini și cu privirea în pământ, tresar când Mihai mă-mpinge și țipă entuziasmat. Rămân cu gura căscată și las sacoșile pe jos. Ne întâlnim fără speranțe pentru ultima dată cu prietenii noștri de pe Primitivo. O iau la goană și îi strâng în brațe pe Gabriele, Udo și pe Sophie, uimit de neașteptata reuniune de la capătul Spaniei.

Consumând tot ce ne putea oferi Finisterra, ne luăm rămas bun de la Nora, care rămâne câteva zile în oraș în așteptarea lui Janko. 28 de zile petrecute aproape în continuu împreună ne lasă cu amintiri comune pentru o viață. Eu și Mihai mergem la autostop și în câteva ore reușim să ajungem înapoi în Santiago.

De aici continuăm câțiva kilometri până la autostradă, de unde sperăm că ne vom lua avânt spre Madrid. Orele trec, ploaia începe și pare că nu ne vom putea urni din Santiago. Șoferii nici măcar nu se uitau la noi, iar vremea începea să ne strice dispoziția. Într-un final, aproape de înserat, o femeie își face curaj și ne ia până în Ourense. Ziua e pe sfârșite și decidem să campăm în apropierea drumului spre Madrid, pentru a putea fi odihniți mâine. Parcela e plină de gunoaie, iar cortul s-a rupt în ultimul ceas. Reușim să-l peticim cât să ne mai ajute și-n seara asta și adormim cu gândul la casă.

Ziua 28 (13 august): Ourense – Madrid

La 7 suntem în picioare. Astăzi suntem pregătiți să depășim Madrid și să ajungem cât mai aproape de Franța. Strângem cortul și ne așezăm cuminți la autostop cu semnul de Madrid în mână. Locul în care ne aflăm e foarte prost, dar este singurul la care putem avea șanse. Orele trec și nici măcar o mașină nu oprește.

E ora 12 după amiaza și Mihai își pierde răbdarea. La scurt timp, și eu fac întocmai. Nici gând să mai pierdem încă o zi pe drum. Nu ne mai pasă deloc de bani, așa că decidem să ne punem rucascurile în spate și mergem pe jos până la autogară. Ne apropiem de tonomatul de bilete, iar eu sunt primul care plătește cei 35 de euro pe biletul de la ora 3 spre Ourense. Îmi ridic biletul, scot cardul și îi fac loc lui Mihai. Ourense-Madrid, ora 3, zero locuri. Începem să ne panicăm. Mihai găsește un loc liber la ultimul autocar de la ora 6, împărțim mâncarea și sar în autocar. Rămâne să ne întâlnim la autogară la ora 10 seara.

Drumul e lung, dar în final ajung din nou la vreme caniculară, iar aerul din Madrid mă sufocă. Mă grăbesc la ghișeele pe care scrie România și sunt întâmpinat de aversiunea operatorilor români. Norocul e de partea noastră! Primul autocar ce pleacă spre România e chiar a doua zi, cu ultimele două locuri libere. Îl sun imediat pe Mihai fericit, iar el dă undă verde. Mâine plecăm acasă! Mă grăbesc să scot bani de la bancomat și ajung la ghișeu roșu la față, cu 180 de euro în mână.

De-acum nu mai am o grijă pe lume. Cu biletele în rucsac, intru în supermarket și-mi cumpăr toate cele de mâncare. O iau la pas prin orașul ce începe să fremete. Seara se lăsase și restaurantele începeau să se deschidă unul câte unul, iar lumea, îmbrăcată elegant începuse să împânzească străzile.

Se apropie de ora 10 și mă-ntorc la autogară. Mă iau în brațe cu Mihai, fericiți că vom putea pleca în sfârșit de aici și îi povetesc pățania din centru. E ora 12 și lumea abia se mai ține pe picioare pe strada cu baruri. În Plaza Mayor stăm și analizăm toată lumea, fascinați că nu mai suntem în aventură. Servim o cervecita rece și ne bucurăm de ultima noapte în Spania.

La ora 1 ne-am dat întâlnire cu două prietene ale lui Mihai, cu care am povestit câteva ore, timp în care povesteam fetelor călătoria cât mai departe de ele, ascunzând mirosul de pelerini. La 3 ne facem comozi pe iarba din fața autogării Mendez Alvaro, alături de ceilalți 20 de români care așteptau autocarele de dimineață. Ne băgăm în sacii de dormit și încercăm să stăm treji cu rândul.

Dor de casă

Noaptea trece greu, dar ora 8 vine și stăm la coadă să aruncăm rucsacurile în compartimentul de bagaje. Ne așezăm lângă compatrioți și ne simțim deja ca acasă. Urmează două zile și jumătate chinuitoare până în România. Nu numai pentru noi, dar și pentru colegii de autocar care trebuie să ne suporte mirosurile pe care le-am strâns în ultima lună. Două zile jumătate de muzică etno și comercială, în care nu știam care gen dintre cele două urăsc mai mult. Două zile și jumătate în care am fost secați de energie.

Aventura noastră în Europa s-a terminat. Rândurile au fost scrise aproape în întregime la aproape trei ani după cele întâmplate, timp în care m-am ferit să scriu de frica detaliilor ce lipseau. Trei ani mai târziu, îmi întrec așteptările și după ce pun cap la cap șirul evenimentelor, completând cu piese de puzzle pierdute din videourile altor călători, am reușit să reconstitui în limita intimității personajelor și a amintirilor disponibile toată experiența El Camino.

Sper ca celor ce tânjesc după literatura de aventură să se bucure de relatarea detaliată a experienței noastre, pe când celor ce doresc să ne urmeze pașii spre Santiago, să le fi oferit o înțelegere cât mai profundă, fără să le stric plăcerea de a descoperi pe pielea lor ce înseamnă Camino de Santiago.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *