VI. Mai puțini, dar mai puternici din Cantabria (Camino del Norte)

Camino del Norte – Cantabria

Ziua 8 (23 iulie): Onton – Liendo

Sună alarma. Mihai, o oprești? Opresc alarma de câteva ori și într-un final, ieșim afară. Nici urmă de Nora. Cred că s-a plictisit să tot stea după noi să ne trezim. Cine știe dacă o să ne mai întâlnim!?

Plictisit de rutina de dimineață, rulez sacul de dormit, mă schimb de hainele de somn și demontez cortul. Goku și Bogdan nu dau niciun semn că ar ieși prea devreme. Mihai mă ia deoparte și îmi spune că trebuie să vorbim serios de ce o să facem. Doar eu și Mihai avem în cap să ajungem în Santiago, așa că decidem să o luăm la pas fără să-i mai așteptăm pe băieți.

De la “Donejakue Bidea” la “Camino de Santiago”

Suntem la periferia orașului Castro Urdiales și oprim pentru o pauză de masă săracă. Nu am trecut pe lângă un magazin de ceva vreme și tot ce avem e o bucată de slănină de acasă, niște crutoane și un castravete furat dintr-o grădină. Nu era chiar furat, că atârna de gard pe afară. Abia așteptăm să ajungem la supermarket!

Suntem intrați în Cantabria și auzim în sfârșit spaniolă. Semnele de Camino nu mai arată “Donejakue Bidea”, ci “Camino de Santiago”. Climatul oceanic din Cantabria, influențat de vântul dinspre munți, scade umiditatea și crește temperatura. A doua regiune spaniolă prin care trecem are o istorie celtică, de unde își trage și numele: “oamenii care trăiesc în munți”.

Camino îți dă tot ce îți dorești

De când am pornit traseul, ne-am dat seama că El Camino îți dă tot ce îți vei dori. Ne-am dorit o sursa de apă? A venit. Ne-am dorit un loc bun de campat? Am primit. Ne dorim un supermarket? Eh, vine după câteva sute de metri. Tăbărâm înăuntru să luăm tot ce prindem pentru restul zilei, iar eu ies fericit din singura toaletă de acolo, cea de handicapați. Mihai iese cu conserve, mezeluri și biscuiții de 70 de cenți de care începe ușor să ni se acrească. Terminăm să băgăm tot în rucsac, strângem, luăm casa-n spate și când să plecăm, apare Nora. Ne-am dorit pe Nora? A apărut!

Nora e fericită că ne vede. Poate că i s-a făcut dor de noi după ce s-a gândit că nu ne vom mai întâlni. Dar și noi suntem fericiți. Trecem prin Castro Urdiales, un oraș destul de mare, plin de hoteluri și turiști bătrâni, unde facem o baie în ocean pe o vreme destul de rece. După stațiune, peisajele devin mai rurale, mai verzi și parcă mai puțini pelerini.

Ne îndreptăm spre Liendo. Mașini vechi, străzile goale și neasfaltate, case ușor derăpănate. Goku îmi trimite mesaj și îmi spune că ei se vor opri câteva zile să facă surf. Cumva mă așteptam la asta, dar nu pot să zic că nu m-a întristat. Mai ales că nu am apucat să ne luăm la revedere față în față. Mă bucur însă că am avut parte de-o săptămână pe care nici nu puteam să mi-o imaginez. Cert este că de-acum Camino nu va mai fi ca o vacanță, ci instrumentul de care mă voi folosi să găsesc pacea interioară de care am nevoie.

Lucrurile mici

Trecem parcă printr-o locație de film, printr-un lan de secară și-mi trec mâna pe vârfurile plantelor. Din telefon răsună “Eddie Vedder – Rise”. Trecem printr-o mică pădure și ieșim iar la soare. Ajungem pe stânci, lângă ocean și ne-așezăm pe o bancă. Deschidem un iaurt rece cu piersică și ne bucurăm de briza ce vine dinspre ocean, în timp ce ne descălțăm. Mihai mă întreabă dacă sunt ok cu faptul că nu mai suntem cu ceilalți. Dau afirmativ din cap și spun că-i mai bine așa.

De îndată ce ne întoarcem pe traseu, mergem pe drumul național, când in dreapta noastră se vede cea mai mare plajă pe care am văzut-o până acum, Oriñón. Clădirile din stațiune sunt departe, iar ce ne desparte de plajă e râul Aguera, lat de cinci metri. Suntem transpirați rău, avem nevoie neapărat să ne băgăm în apă și de puțină odihnă. Convenim toți că e un moment bun de o pauză, ne ascundem rucsacurile fără prea multe dubii lângă un pom, imediat sub drum și trecem înotând râul. Apa e rece. RECE!

Plaja e superbă și nu sunt foarte mulți oameni. Pășim câteva zeci de metri prin nisipul ud și pielea noastră e foarte recunoscătoare că am schimbat transpirația pe apa din ocean. Gata și cu scăldatul. Merg să mă întind pe nisip și adorm jumătate de oră.

“Bă, trezește-te!”

“Dar e așa bine… Da, no, acum mă scol.”

Scopul mult așteptat

Am mers în jur de 30 de kilometri azi și cred că e cazul să ne oprim. Trecem pe lângă un Dia, dar neștiind unde oprim, ne gândim că vom găsi un altul. Peste un kilometru și jumătate, o parcelă ce pare că era pregătită pentru noi ne apare în stânga. Este plin de vegetație în jur, o biserică mică, o cișmea numai bună pentru băut și spălat rufe, dar și un loc ferit de lume pentru cortul nostru.

Începem să aranjăm cortul, spălăm hainele care nu mai puteau fi purtate și… ceva lipește. Mihai și Nora se duc să cumpere niște vin, iar eu rămân întins pe iarbă. Mihai îmi spune că el vrea să termine Camino. Mă simt cumva trădat și mă enervez. Dar lucrurile par să se așeze. Poate că mi-am canalizat energia într-o direcție greșită și nu vedeam că lucrurile merg bine. Încă nu sunt sigur, dar scot un “da” forțat și decid că vreau să termin Camino. Drumul încă are multe de oferit. Dacă nu l-aș termina, ar fi o experiență incompletă și ar fi totul în van. Adorm mai liniștit, acum că am un scop bine definit.

Only registered users can comment.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *