VIII. Ceva e putred în Polanco (Camino del Norte)

Camino del Norte – Cantabria

Ziua 10 (25 iulie): Noja – Polanco

E 7:30 dimineața și trebuie să plecăm devreme din casă, dar salteaua moale… Pare că doar Nora are sarcina de a ne trezi, dar eu nu zic nimic, poate nu se prinde. Vremea s-a îmbunătățit de aseară și e numai bună de mers, dar cele nouă zile trecute ne-au epuizat. Cădem toți de acord să luăm azi pauză și să facem autostopul până la albergue.

O dubă trage pe dreapta și țipăm de fericire. Jordi, surferul din Somo, deschide ușa și ne invită înăuntru zâmbitor. Duba e plină de costume și plăci de surf, iar pereții sunt îmbibați în fum de țigară. Ne învie repede cu starea lui de spirit, dar cursa nu durează decât câțiva kilometri. Ajunși în Somo, luăm feribotul spre Santander și norii încep să se adune pe cer cât ai clipi.

Vești proaste

Drumul durează 15 minute, iar fix când ajungem, ploaia începe și fugim spre punctul de turism. Vești proaste! În Santander nu e nici un albergue cu donații, iar prețurile mari are celor private ne compromit planul de odihnă de pe ziua de azi. Cel mai apropiat albergue e la 10 kilometri distanță, așa că nu prea avem alternativă. Mergem mai departe!

Când ajungem la albergue, pe poarta pompoasă, mare și de lemn, e un afiș pe care scrie că astăzi e închis. Nu, nu, nu!!! Tocmai azi? Batem la ușă, întrebăm lumea, dar niciun semn. La naiba! Suntem cu moralul la pământ, iar nici unul dintre noi nu mai vrea să mergem. Scoatem ce avem de mâncare prin rucsac, câteva roșii, niște felii de pâine și brânză topită și ne domolim foamea. Ne așezăm iar la autostop și scriem “Polanco” pe carton. 5 minute mai târziu, un tip oprește și ne face semn să urcăm.

Ceva e putred în Polanco

– Ce se întâmplă în Polanco? întreabă șoferul nedumerit.

– Nimic, suntem pelerini. Mergem să ne cazăm la albergue!

– Aah, ok… Eu merg de fapt nu merg acolo, dar m-ați făcut curios! Astăzi am mai auzit de niște oameni care merg în Polanco, așa că mă întrebam ce naiba se petrece acolo?!

Tipul ne duce până la poarta albergue-ului, iar în întâmpinare ne iese o bătrânică simpatică. Ne invită înăuntru, dar suntem un pic sceptici. Nu știm cât costă, iar dacă e scump, nici gând să stăm. Ne semnăm în agenda ei și aflăm că suntem primii români care au venit vreodată acolo. Ne cere 5 euro fiecăruia, iar Nora face cinste cu jumătate. E aprecierea ei că stă cu noi și că am scutit-o de o săptămână de plătit cazare. Aprecierea noastră e pe măsură, doar avem parte de somn în pat și un duș cald!

Camera noastră are doi metri pătrați și parcă albergue-ul e prea forțat pentru profit. Îmi aleg unul dintre cele trei paturi supraetajate și mă fac comod. Mă simt un pic claustrofob, dar parcă salteaua asta moale mă face să uit și mă pune la somn.

Ziua 11 (26 iulie): Polanco – Comillas

Ora 7 dimineața. Suntem puși pe fapte mari! Nu ne-am mai trezit niciodată așa devreme și parcă suntem mai motivați. Dar asta nu durează foarte mult. Pe foaie, până-n Comillas sunt 32 de kilometri. La o răscruce cu drumul de biciclete, pe cel național, ne gândim să trișăm și o luăm pe varianta mai scurtă și mai lină, unde scutim 8 kilometri.

Am din ce în ce mai puțin chef de Camino. Mi-aș dori să stau într-un loc o săptămână întreagă și să-mi trag sufletul. Pe drum, pelerinii opresc adesea la baruri pentru mici pauze de cafea sau bere. Mihai și Nora beau mai mereu cafea și suc, iar mie nu-mi place nici una, nici alta. Apa e deja clocotită în sticlă și soarele arde ca naiba, așa că sunt convins să mă alătur lor.

Revenim la drum și regretăm decizia luată mai devreme. Trișatul nu e bun pe Camino. Toată ziua am mers pe lângă mașini, nu am interacționat cu nimeni și simt că nu m-am relaxat deloc. Până la urmă, n-am venit să bifez Camino, am venit să mă bucur de experiență! Lecția de azi: trișatul nu-i bun, mai ales dacă nimeni nu beneficiază de pe urma lui.

Planul de curățire

În Comillas suntem înconjurați de turiști. Nu tu plajă pustie, nu tu umbră, nu tu magazine deschise. Facem chetă cu tot ce avem de mâncare și punem de-un sendviș pe-o bancă, fix în bătaia soarelui. Dar ce crezi, că-s fraier să stau la soare? Salvamarul a plecat și eu îi iau locul sub umbrelă. 

A fost o zi grea de mers prin căldură. Suntem extrem de transpirați, dar eu și Nora avem un plan. Mergem la albergue-ul din oraș și intrăm ca și cum suntem cazați acolo. Mi-e așa silă de bocanci, că merg pe drumul pietruit desculț câteva sute de metri până la refugiu. Toate bune, nu e nimeni la recepție, iar noi o tulim în baie. Când să dăm drumul la apă, vine hospitalera. Aa, aa, aa… Îi spunem că-i plătim, dar femeia ne lasă-n pace. Scăpăm curați, la propriu!

În căutarea bivuacului

Parcă începe să-mi placă iar Camino. Cu atâta timp petrecut împreună, drumul încheagă grupul. Mihai are un dar de a găsi analogii pentru toate situațiile și îmi dă soluții la multe probleme din capul meu, ori mă face să-mi pun întrebările corecte.

Nu-i de stat în oraș. E doar o stațiune turistică, iar oamenii de aici ne fac să ne simțim inconfortabil. Încă un oraș în care pelerinii nu-și găsesc locul. Ieșim din Comillas și mergem până găsim loc de campat. În stânga și-n dreapta sunt numai terenuri împrejmuite, unde țăranii scot vacile și oile la păscut. Mi-e teamă puțin că sunt căpușe în iarbă, dar ploaia se pornește și nu mai avem de ales. Suntem la vedere, chiar lângă drum, dar plănuim ca mâine să ne trezim devreme, pentru a nu trezi suspiciuni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *