IX. Colț de rai (Camino del Norte)

Camino del Norte – Cantabria

Ziua 12 (27 iulie): Comillas – Pendueles

Ajungem din nou la civilizație. Trecem podul și intrăm în San Vicente de la Barquera. Băgăm bine la ghiozdan, dar când să plecăm, dăm de o cafenea. Ce ne-a făcut să oprim era Wi-Fi-ul. Parcă intrăm în transă. Ne rupe de tot de moment și după cele 19 zile de când suntem plecați de acasă și am fost scoși forțat din viața online, ne revenim într-o clipită la scrollatul robotic.

Trebuie să iubești Camino pentru ruperea de Social Media. Fiind tot timpul pe drum, ești nevoit să interacționezi cu localnicii sau pelerinii, să-ți pui ordine în gânduri, ești ținut în priză pentru a trăi viața autentic. Nici nu mai țin minte de când nu m-am mai simțit așa eliberat. Aș da oricând viața online pe ce trăiesc acum pe Camino.

În căutarea tavernei

Deja trecem de 30 de kilometri parcurși, iar foamea ne lovește din plin. Mă gândesc cum ar fi să deschid o conservă acum, dar mi se face scârbă. A trecut o săptămână de la meniul din tavernă și râvnesc la o masă caldă. Mergem din local în local și kilometrii se tot adună. Tavernele sunt închise pe timpul siestei, ori au meniuri de 14 euro. Oricât de mult vreau o masă, nu vreau să cheltui bugetul pe două zile.

Gata, m-am săturat. Vreau să facem autostopul, stomacul meu nu mai poate aștepta! O nemțoaică ne înghesuie înăuntru și ne duce până în Pendueles. Și chiar ne-am înghesuit, 3 oameni, 3 rucsacuri și un pui de labrador. În momentul ăsta mă gândesc dacă să-i propun femeii să-l dăm la schimb pe Mihai pentru cățel.

În sfârșit, o tavernă deschisă și cu un preț decent! Ospătarii ne-au spus că deschid și servesc cina abia peste o oră, la 8. Ce să facem între timp… Intrăm pe net. De data asta nu scrollez. Vorbesc cu ai mei și le povestesc tot ce mi s-a întâmplat azi. Ca-n fiecare zi: “Să mănânci!” și “Aveți grijă unde puneți cortul!”. Poate că ei nu înțeleg pe deplin toată nebunia asta. Cred că e nevoie să aduc învățăturile acasă și îi voi convinge. Stau aproape o oră de vorbă cu niște prieteni și orice pare amuzant. Parcă mi s-a făcut dor de casă.

Meniul pelerinului – un lux

Vine și mâncarea! 8 euro pentru o salată, piure cu carne și desert. După ce am schimbat și răschimbat felurile de conserve, mâncarea are un gust de 100 de ori mai intens decât l-ar fi avut în mod normal. Nici n-am cum să descriu senzația asta. Nu-mi aduc aminte să fi simțit în același fel, când acasă aveam totul asigurat. A trebuit să ajung aproape de capătul Europei să-mi dau seama că nu trebuie să iau totul de-a gata.

Se lasă frigul după ploaia ce-a răpăit cât timp am mâncat. Caut de nebun pantalonii de trening în rucsac, dar nu sunt de găsit. Intru deja în panică și frigul îmi intră în oase. După o scurtă retrospectivă, îmi aduc aminte că i-am lăsat la uscat pe sârmă la albergue. NU!!! Fiecare lucru pe care îl aveam în rucsac avea un rol. Nimic nu era dispensabil…

Deja se pune pe înserat și vremea nu ne ajută. Suntem pe-o stâncă, lângă drumul de Camino. Găsim un loc plat și începem să montăm cortul. Iarba de sub noi e una dintre cele mai confortabile suprafețe pe care am campat, iar bucățile de cer senin aduc un strop de magie serii ăsteia. Deschidem o sticlă de vin cu care celebrăm trecerea în a treia regiune spaniolă: Asturias. Alcoolul ne pune-n cap și adormim duși.

Ziua 13 (28 iulie): Pendueles – intre Llanes si Po

Aah, da. E de neprețuit să deschizi ușa cortului și să vezi răsăritul. Și orbitor.

Știi când pui cortul în iarbă și te trezești plin de căpușe? Dacă nu, noi tocmai am aflat. Mă panichez. Nici măcar nu știu ce fac căpușele, e prima oară când aud, dar dă-le jos de pe mine!!! Caut disperat prin părul de pe picioare, dar nu văd nimic. Dacă-i mică rău nemernica și a intrat bine? Eu sunt paranoic, dar de fapt n-am deloc. Nora și Mihai scot una câte una, spre teroarea mea.

Mă împrietenesc cu niște spanioli, dar îndată ce intrăm în pădure, dăm de-un pârâu, iar Mihai și Nora propun o pauză. Nu mai merge să purtăm hainele astea. Deja au trecut câteva zile de când le tot schimb. E nevoie să intrăm în apa rece gheață. Eu merg mai în susul pârâului, iar Mihai mă înjură că la el vine tot jegul de la mine.

Avansăm iar în altitudine, iar peisajul ne lasă mască. E una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut vreodată! E clar, vreau să stau câteva ore acolo. Nora n-are chef de asta însă, vrea să meargă în continuare. Mă enervează și îi spun că noi ne oprim.

Eu și Mihai o luăm la pas spre plajă, un drum de 20 de minute, plin de praf, ce ne intra în gură la fiecare mașină ce trecea pe lângă noi. Ajungem jos și ne dăm seama de ce nu e așa multă lume. Plaja mai avea două ore până să fie înghițită de flux. Soarele arde și suntem nevoiți să ne ascundem după un copac.

Colț de rai

Peste 3 kilometri de mers pe drumul național, păzit de umbra copacilor, o găsim pe Nora, care zace pe plajă în Llanes. Toate revin la normal și echipa se întregește încă o dată. Mergem deja de două săptămâni neîntrerupt pe Camino. Simt că odată ce ne-am decis să ajungem în Santiago, parcă mergem mai grăbit și nu ne bucurăm de împrejurimi.

Imediat după Llanes, decidem să ne luăm concediu de la Camino. Ne uităm toți trei unii la alții și ne înțelegem din priviri că ăsta e locul unde trebuie să ne odihnim. Plaje imense, aflate la ora asta sub ocean, un țărm stâncos ce se întinde cât vezi cu ochii, mulți surferi și un apus extraterestru.

Montăm cortul într-un loc ferit, deoarece lumea ne-a avertizat că poliția patrulează prin zonă pentru a izgoni pelerinii. O estoniancă ni se alătură, iar Mihai merge 10 minute până în următorul sat pentru a ne aproviziona cu apă și bere.

Avem parte din nou de-o seară incredibilă. Cerul e senin, orice urmă de om a dispărut pe-o rază de un kilometru și suntem doar noi, niște sticle de bere și Pasărea Colibri. N-ai crede ce visător devii într-un asemenea moment.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *