XII. Somn deasupra norilor (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Asturias

Ziua 18 (2 august): Cornellana – Tineo

În a doua zi de Primitivo, depășim fără drept de apel toate grupurile cu care am început din Oviedo. Gura mi-e uscată și încep să halucinez. Apa fierbe în sticle și singura noastră speranță stă în sătenii care sunt ascunși în case din cauza arșiței. Trecem printr-un sat și după un colț al casei văd în curte o femeie ce udă florile cu furtunul. Eu și Mihai sărim în sus extaziați. Bătrâna ne invită în curte și scoatem sticlele. Senzația de rece de când apa curgea în sticla ce o am încă din România, mă face să-mi revin în simțiri. Stăm la umbră și dăm pe gât fără să respirăm jumătate de litru de apă.

De când corpurile noastre s-au obișnuit cu durerile fizice, nu am putut trece totuși peste căldură. E singurul impediment care ne oprește din a merge neîntrerupt. Stomacurile noastre rod în gol de dimineață și căldura sufocantă ne opresc pe mine și pe Mihai la un supermarket, care avea într-un mod destul de convenabil o masă cu două scaune afară. Zăbrelele sunt trase, iar pe ușă scrie “Cerrado” (închis). Pe geam însă, băiețelul din magazin ne observă și fuge într-un suflet la tatăl său, doar asta era datoria lui. Ne-am umplut ce a mai rămas gol în ghiozdan cu mâncare și Mihai îmi face cinste cu pâinici cu lapte, doar de dragul glumei.

Mergem de 30 de kilometri și am trecut prin sate doar prin câteva puncte. Tot drumul am fost fie prin câmpuri, în bătaia soarelui, fie prin păduri. Seara se lăsa ușor, iar imediat ce am ieșit din pădure, ne-am abătut de la traseu și am urcat deasupra rutei, pe ce părea singurul loc plat din zonă. Nici urmă de om prin preajmă, iar seara ne găsește deasupra tuturor, cu lumea la picioare.

Ziua 19 (3 august): Tineo – Peñasieta

Dimineața mă trezesc cu greu și parcă forțez nota când Nora e responsabilă să ne trezească. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă afară, n-aș mai fi ezitat. Mihai și Nora se bucurau de ceva vreme de priveliște. Toate satele din jur și natura din josul dealului sunt înghițite de un covor de ceață. Cu câteva minute înainte să ies, ceața era până aproape de cortul nostru!

Ajunși pe la jumătatea distanței ce ne-am propus-o, poposim alături de majoritatea italienilor cu care ne împrietenisem pe drum. Zăceau pe scaune la umbră, duhnind a bere și râzând de zor. Mergem înăuntru la magazin, însă prețurile sunt mari și punem mâna pe ce e mai accesibil. Vânzătoare ne vede că suntem reținuți, ne scanează produsele și ne aruncă în plasă un salam spaniol, din partea casei. Nu arăta foarte bine, însă gestul a contat pentru moralul nostru și am plecat zâmbind cu gura până la urechi.

Camino ne joacă feste

Traseul ne poartă pe drumul național ce șerpuia între peretele abrupt al muntelui și vale. Săgeata de pe jos indică să mergem spre vale, iar noi suntem luați prin surprindere de coborârea abruptă. După nici 10 minute de gâfâit și alunecat, suntem scoși din nou pe drumul național, cu care am mers paralel. Gata, până aici a fost! Chiar dacă promisesem că nu mai ocolim traseul pe drumul național, ni se pare stupid să fim abătuți din kilometru în kilometru prin vale, doar pentru a fi chinuiți cu urcușuri și coborâșuri.

Odată ieșiți de pe șosea, ajungem într-un mic sat, în căutare de albergue. Casele se văd jos în vale, dar nu avem de gând să coborâm până acolo dacă nu suntem siguri de refugiu. Mi-a trebuit să intru în vorbă cu câțiva bătrânei aflați la bârfă în fața porții… Nu am mai putut scăpa de ei pentru următoarele 10 minute! Înțelegeam cu greu spaniola, dar când o vorbești strigând și fără dinți, aici se termină distracția.

O luăm pe unde ne indică intuiția și intrăm iar pe șosea. Nu asta doream să se întâmple. Situația nu părea să se îmbunătățească, iar Mihai și Nora decid să campăm lângă șosea, împotriva insistențelor mele. Începe să plouă ușor, iar mie îmi piere cheful de discuții și mă pun la somn supărat că nimeni nu mă ascultă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *