IV. Căldură și sudoare (Camino del Norte)

Camino del Norte – Țara Bascilor

Ziua 4 (19 iulie): Deba – Markina

“Sexo, sudor y calor!”

Nora face iar legea și la ora 7 suntem în picioare. În Deba, vremea s-a îmbunătățit și ar fi bine să plecăm cât de curând, pentru a nu merge pe căldura infernală din timpul zilei. Goku și Bogdan mai vor să doarmă, așa că o luăm înainte. Înainte de a pleca de acasă, am reușit performanța de a-mi pune doar 40 de melodii pe telefon. E ziua a patra, iar muzica ce îmi ține companie în căști nu mă plictisește încă. Aceiași Eddie Vedder și The White Buffalo ce aveau să mă însoțească până ajung acasă.

Ora 9:30. În calea noastră dăm de o cafenea hippie și nici n-apucăm să cădem toți de acord să oprim, că deja sunt întins pe iarbă. Momentul e de neprețuit! Ne descălțăm de bocancii în care ne fierbeau picioarele și ne plimbăm nestingheriți prin iarba rece. Peisajul superb cu munții dinspre coastă completează perfect pauza de respiro. Bocancii încă rezistă eroic din punct de vedere al mirosului. Mă întreb… Cât o să mai dureze?

Marcaje proaste 

Pe internet era precizat că ruta va fi puțin derutantă în Țara Bașcilor, dar acum devine chiar ridicol. Scoica de pe marcaje ar trebui să arate direcția cu exteriorul ei, însă aici asta nu contează. În zona pe care o trecem, exploatările forestiere distrug drumurile și pădurile, iar noi suntem puși în pericol. Pământul ud e foarte instabil, însă jumătatea noastră de noroc este că plouase cu o seară înainte și nu acum.

Încă o noapte de campat

E ora 4 când intrăm în centrul orașului mic și cochet ce deborda de viață. Oameni de toate vârstele sunt ieșiti la plimbare ori se bucură de siesta extinsă din această zi de duminică. Ajungem la refugiu încrezători în șansele noastre, dar holul este plin de bocanci. Noi deja ne apucăm să despachetăm, ne pregătim de duș, când aflăm vestea cea proastă. Nu mai sunt locuri!

Mergem să campăm în mijlocul orașului, într-un mic parc, la recomandările hospitalerei din albergue. Mi-a fost puțin teamă de poliție, dar nu am avut nicio problemă. În schimb, încep să apară curioșii care se tot holbează la noi și râd, însă pentru noi nu contează. Ne vedem liniștiți de mimă la o bere, după care picăm lați în cort.

Ziua 5 (20 iulie): Markina – Gernika

Somnul din cort e din ce în ce mai neodihnitor și dimineața nimeni nu trage să iasă afară. Nora nu prea e încântată. Oricât de devreme ne-am culca, tot nu reușim să ne trezim energizați. Distanța se măsoară de acum în “câte vârfuri ne-au mai rămas de urcat?”. Diferențele de nivel sunt destul de dese și au devenit mai degrabă un obstacol psihic.

Prima masă caldă la tavernă

Ne reunim cu toții în pădure și o grimasă apare pe fețele noastre. N-am vorbit despre asta până acum, însă am răbufnit. 11 zile de conserve sunt prea mult de imaginat! Cu fiecare conservă de fasole, fiecare sendviș, fiecare noapte în cort, construim gradat calea către bucuria autentică de care avem parte la fiecare masă caldă sau la fiecare noapte petrecută în pat. Suntem nevoiți să ne bucurăm de lucrurile mărunte și de tot ce avem la îndemână. Lecția asta am învățat-o pe calea cea grea și… nici nu pot să îmi imaginez ce bine va prinde de-acum!

Începem să o luăm la goană prin sătuc și momentul mult așteptat vine. Se vede! Pe ușă scrie mare “Menu del peregrino – 7 euro”. Nici că se putea mai bine! Chiar dacă-i cel mai ieftin meniu pe care-l văzusem de când am început Camino, asta înseamnă bugetul nostru pe o zi. Cu atât mai mult ne vom bucura de momentul ăsta!

Masa nu a avut niciodată gustul așa bun

Ne așezăm toți la masă, alegem meniul pelerinului și ne afundăm în scaun. Nimeni nu scoate o vorbă, iar femeia vine cu pâinea, salata și o sticlă de vin la gheață. Câteva guri de vin ne sunt de ajuns să ne moleșească, iar felul principal ne-a dat gata: friptura de porc cu cartofi prajiți și ardei copți. La prima impresie nu pare cine știe ce masă, dar în contextul în care ne aflăm, e mai mult decât un prânz.

Eu, Mihai și Nora petrecem din ce în ce mai mult timp împreună, în fața băieților. Ne-am format ritmul nostru, în care nu eram distrași foarte tare de peisaje. Eu și Mihai încă n-avem niciun scop pe Camino. Nora vrea să termine traseul, iar Mihai a fost ușor influențat să-și dorească și el același lucru. Mi-a spus însă că vom merge și ne vom întoarce împreună, indiferent dacă ajungem în Santiago sau nu. Nu e nicio grabă, așa că nu sunt nevoit să iau o decizie prea curând și mă las dus de val.

Gernika și atmosfera sumbră

La câțiva kilometri distanță în fața băieților, ajungem în Gernika, un oraș cu istorie sumbră. A fost bombardat în 1937 de către Lutwaffe-ul german, distrugând 70% din clădiri, la cererea lui Franco pentru a da jos guvernele basc și spaniol. Ajunși pe seară în centru și fără pic de mâncare în rucsac, întrebăm dezolați în stânga și-n dreapta de un Dia. O femeie ne sare în ajutor și ca să nu ne complicăm cu indicațiile, îl trimite pe fiul ei de 6 ani cu noi câteva străzi mai departe pentru a ne ghida către supermarket.

Chiar dacă e trecut de ora 19, încă mai am chef și energie să merg. Este cea mai abruptă urcare de până acum, pe muntele Bilikario, unde la câțiva kilometri depărtare ne așteaptă destinația noastră finala: biserica San Esteban de Gerekitz.

Cu rușinea rămâi murdar

Hainele ne miros îngrozitor și e cazul să găsim o sursă de apă cât mai repede. Nu mai văzusem urmă de civilizație de ceva vreme, iar în pădure ne apare în față ce pare a fi ultima casă din zonă înainte de a ne avânta prin pădure pe drumul forestier. Mă uit la Nora și la Mihai și le propun să vorbim cu tipul din curte, dar trecem timizi de casă. Gata. Îmi iau inima-n dinți și mă întorc la poartă să vorbesc cu bărbatul ce se joacă cu copiii lui.

Vești bune! Suntem primiți cu drag în curte și tipul ne pune la dispoziție pompa. În sfârșit, apă!!! Fetița lui se uită rușinoasă la cei trei pelerini nespălați cum își scaldă trupurile în apa rece de munte. Îl intreb pe tip cât mai e de mers până la biserică, dar nu ne dă vești bune. Biserica e departe, dar spaniolul ne propune să punem cortul în curtea din spate. Nu a trebuit să zică de două ori, că noi deja începusem să montăm cortul. Suntem complet izolați, e singura casă pe o rază de doi kilometri, iar ce ne desparte de pădure e un mic gard.

Revelație

Noaptea asta e magică. Nu e urmă de poluare luminoasă și avem parte de un cer extrem de senin. Mersul pe Camino din ultimele zile mi-au curățat corpul și mintea, iar acum mă simt de parcă plutesc. Simt că suntem într-o realitate paralelă, care ne dă șansa să privim din exterior cât de mici suntem. Încep să-mi dau seama că toate grijile de până acum sunt mult mai puțin importante decât credeam. Asta-i doar prima săptămână, abia aștept ce revelații mă așteaptă până în Santiago… Picăm la somn din ce în ce mai liniștiți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *