XVIII. La capătul lumii în Finisterra (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Galicia

Ziua 26 (11 august): Santiago de Compostela – Finisterra

E ultima zi și-mi vine greu să mă despart de orașul ăsta. Mulțumită pelerinilor neimpresionați de Santiago, mi-am limitat așteptările și m-am putut bucurat de atmosfera sa fascinantă. Nu putem pleca încă, avem afaceri nerezolvate. Ne întoarcem la oficiul de turism pentru pelerini și ne așezăm cuminți la coadă. Avansăm destul de greu, dar trebuie să facem asta. Rândul nostru vine și intrăm unul câte unul. Scoatem credențialele din rucsac și le dăm tipei de la ghișeu.

Rezultatul peste o oră. Ne plimbăm nerăbdători prin oraș, admirând haosul organizat și ne întoarcem la ghișeu. Acum am ce pune pe perete: o diplomă de pelerin care dovedește că am terminat El Camino din Irun, pe numele Eduardum Brotac.

Ne luăm fiecare diplomele prețioase și o tulim la Carrefour Express. Dau “sărut mâna” cerșetoarei românce de la intrarea magazinului și intru cu poftă de cumpărat. Cu obiceiurile de acasă, pun mâna pe-o boabă de strugure, să văd dacă-i bun, nu de alta. Nu trec 5 secunde, că paznicul din magazin se înfige în mine și-mi spune să cumpăr strugurii, iar apoi mă ține sub observație până ies. Afară ne aranjăm masa și ne înfruptăm până ne lingem pe degete dintr-un pui la cuptor cu maioneză și pâine, iar noi avem parte de două zile consecutive cu răsfăț culinar.

Mergem în Finisterra!

Santiago de Compostela nu e destinația finală pentru pelerini. De aici până în Finisterra mai sunt trei zile de mers. Fisterra, pe spaniolă, s-a crezut sute de ani că este capătul Europei. Nu mai avem starea necesară să mai mergem trei zile, însă fără niciun plan concret de întoarcere spre România, decid cu Mihai să ne alăturăm Norei și să facem autostopul până la Atlantic. Chiar dacă Santiago de Compostela are ceva aparte, nu simțim că s-a terminat încă.

Ajunși la drumul național, scriem pe o bucată de carton “Finisterra” și suntem încrezători că ne vom scălda în Atlantic la sfârșitul zilei. Orele trec și mașinile odată cu ele. Nimeni nu pare să oprească și șansele ne scad cu fiecare minut care trece. Prima mașină ce trage pe dreapta are doar un loc, iar șoferița ne face semn unuia să urcăm. Mihai și Nora îmi spun că singura noastră șansă de a ajunge e să mergem separat. Nu prea îmi surâde ideea, dar nu am mult timp de gândit. Sar în mașină și ne îndreptăm spre Noia. Tipa nu vorbește engleză, așa că profit de ocazie și-mi exersez spaniola, iar timpul trece imediat.

Ajungem în Noia la 6 seara și mă lasă în centru. Fără prea mult credit pe telefon, neavând nici cea mai mică idee unde sunt, încep să o iau la pas înapoi pe drumul pe care am venit. Ploaia începe și soarele care apune îmi dau o stare de neliniște. Ploaia începe, iar când mă uit la ceas, încep să mă panichez și îmi dau deja filme cum o să-mi caut un acoperiș sub care să dorm la noapte. Telefonul îmi vibrează după vreo 20 de minute cu mesajul Norei: “Venim în Noia!”, iar eu răsuflu ușurat.

Grupul reunit

După alte 20 de minute, Mihai și Nora ajung și parcă n-am mai fost așa fericit niciodată. Vântul începe să bată cu putere și pe drumul național mașinile trec cu viteză. Trece jumătate de oră și deja ne facem planuri cum vom bea sticla de rom pe parcela din spate, când o mașină încetinește și claxonează. Fugim într-un suflet și sărim în mașină. Ne apropiem vertiginos de Finisterra, iar cuplul de spanioli cu care nu ne-am înțeles deloc ne lasă în Carnota, la 40 de kilometri depărtare.

E ora 8 și următorul autocar vine la 9, de acum ne e clar, vom ajunge cu siguranță la Atlantic. Până atunci ne încercăm norocul la autostop, iar șansa noastră cea mare, acum vine. O mașină trage pe dreapta, iar tipa din dreapta trage geamul jos.

– Unde mergeți? ne întreabă tipa, zâmbind.

– În Finisterra! Voi?

– Acum, tot în Finisterra!

Cuplul de spanioli a plecat de acasă fără destinație, neașteptându-se la turnura de situație. Cu atât mai mult noi am fost luați prin surprindere. Ne merge neașteptat de bine!

Kilometrii trec în bord, iar noi trecem pe lângă pelerinii ce s-au încumetat să o ia la pas din Santiago. Ăia am putea fi noi, dar am ales soluția ușoară. Din centrul Finisterrei sunt 4 kilometri până la farul din Cabo Fisterra. Fără mașină, ne-ar fi fost imposibil să ajungem acolo, însă norocul ne-a pus pe tavă totul. Ajunși la far, totul e învăluit în ceață. 

La capătul lumii

Kilometrul zero! Aici se termină Camino! Ăsta-i sfârșitul așteptat. La crucea de pe stânci, se vede fumegând locul de sacrificiu al hainelor pelerinilor. Cât am așteptat momentul ăsta!!! Tradiția spune că în Finisterra trebuie să-ți arzi hainele de pe traseu și odată cu ele vei lăsa în urmă orice gând rău te-ar fi însoțit până atunci pe Camino. Scormonim entuziasmați în rucsac după hainele jerpelite și le aruncăm nerăbdători pe foc. Nici nu-mi aduc aminte de când am mai avut o astfel de satisfacție. Cu hainele arzând, parcă îmi vedeam toată starea de încordare dispărând cu fiecare bucățică de tricou ce se transforma în scrum.

Cuplul de spanioli ne oferă încă o experiență pe care nici nu o visam că o putem avea astăzi și ne duc cu mașina câțiva kilometri până la plaja Mar de Fora, locul preferat de campat al hipioților. Îngerii noștri păzitori ne lasă până aproape de plajă, iar ei nici n-au idee cât de recunoscători suntem că am putut experimenta tot ce trebuia într-un timp așa scurt.

Beția de final

Frigul s-a lăsat și e umed, iar toată coasta e învăluită în ceață. Campăm după ce scoatem câțiva mărăcini din nisip și ne apucăm să aprindem focul de tabără. Tragem toate hainele groase pe noi, pregătim Cuba Libre la care salivam din Santiago și începem să povestim. Suntem uluiți de toate evenimentele care s-au întâmplat astăzi pe repede înainte, de când acum 5 ore eram la 60 de kilometri depărtare de Finisterra, iar eu îmi plângeam de milă prin Noia.

Gât după gât de Cuba Libre și noi uităm total de frig. Orice seară de Camino numită de noi “magică”, pălește în comparație cu ce avem acum. Alcoolul ne dă curaj, iar noi începem să ne descărcăm mințile, ne spunem ce nu am avut curaj să ne spunem tot drumul, plângem, râdem, ne luăm în brațe și ne dăm seama cât de norocoși am fost să ne bucurăm de experiența asta. E o senzație unică. Mă simt unul cu tot ce mă înconjoară și mintea mea nu a fost niciodată așa eliberată. O seară de referință pentru viața mea se-ncheie, habar nu am cum, cărat pe brațe poate după romul ce ne-a descrețit frunțile și ne-a făcut să transcendem către alt nivel de percepție al totului ce ne înconjoară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *