XVI. La capătul puterilor (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Galicia

Ziua 24 (9 august): San Romao da Ratorta – Salceda

Dormim așa bine, încât nici nu ne pasă că o facem până târziu. E trecut deja de 11, iar Mapy își deschide ușa pelerinilor și casa începe din nou să prindă viață. Mapy și Micky nu uită de noi și pregătim împreună micul dejun printre oamenii care cercetează fiecare centimetru din casă.

Atmosfera ne ține legați de locul ăsta, iar Camino e ultimul nostru gând acum. Odată ce pelerinii au plecat, decidem să dăm un ultim concert înainte de a lua-o la pas. Eu iau chitara în brațe, Micky se așază pe cahon, Nora cântă la un bol tibetan și Mihai pune mâna pe telefon, improvizând “Vânătoarea regală”. Fiecare-și joacă rolul cum trebuie, iar rezultatul improvizației rămâne singura amintire video din casa hippie, neprețuită pentru mine.

E timpul să ne întoarcem la Camino

E ora 1 și ne decidem cu greu să plecăm de-acolo. Am mai fi stat încă o lună fără dubii, dar Santiago ne așteaptă. Ne luăm în brațe 10 minute de parcă suntem prieteni din copilărie și le mulțumim pentru tot ce-au făcut pentru noi, pentru creșterea moralului nostru și amintirile care o să ne dăinuie când ne vom aduce aminte de Camino.

Luna august continuă cu căldura năpraznică, iar în pădurile din jur se iscă din ce în ce mai multe incendii. Uitându-ne în spate, vedem cum zona forestieră prin care trecusem era mistuită de flăcări. Avioanele și elicopterele încercau necontenit să stingă focul.

Simt că mă topesc cu fiecare metru pe care-l parcurg și mă gândesc că de 32 de zile stau numai în bocancii de munte, iar picioarele mele n-au ieșit la aer deloc azi. Mă pun în fund pe marginea drumului și decid să mă-ncalț cu sandalele. Cât de rău poate să fie? Doar Mihai face la fel. Din momentul în care le-am pus în picioare, am simțit de parcă aș fi mers pe cărbuni, ori de parcă pielea mi se desprinde de pe talpă.

Bocancii par că au devenit parte din mine, iar orice altă încălțăminte e incompatibilă, provocându-mi dureri groaznice. În ajutorul meu sare un localnic, speriat fiindcă m-a văzut lat pe marginea drumului. Îl liniștesc că-i totul în regulă și sunt încă o dată surprins de atenția localnicilor pentru pelerini.

Doborâm recordul de mers?

De la începutul Camino-ului, ne-am propus să avem o zi în care să mergem până ce ne țin puterile. În niciuna din zile nu s-a întâmplat astfel, așa că în ultima zi înainte de Santiago suntem puși în situația de a ne ține de promisiune în ultimul ceas.

În 9 august, ziua de duminică închide aproape toate magazinele și barurile din Spania, iar noi găsim cu greu o alimentară deschisă. Înfigem mâna în ce pare mai apetisant, iar Mihai îmi este dator cu o salată, așa că de data asta mă asigur că avem toate legumele înainte să plecăm din magazin. Luăm ultima pauză de masă în Melide, iar de-acum încolo nu mai avem nicio scuză. Trebuie să ne lăsăm cât mai puțini kilometri pentru mâine, pentru a nu ajunge morți de oboseală în Santiago.

Drumul e anevoios, dar măcar mergem prin pădure. Tricourile sunt complet ude, șosetele sunt transpirate și simt că mai bine aș merge desculț. Pauzele mici în care suntem epuizați și cădem pur și simplu din picioare sunt din ce în ce mai dese. Motivați psihic suntem, dar e o discrepanță vizibilă între ce-i în mintea noastră și cât mai poate corpul să ducă. Pe la ora 8 e rândul meu să cer time-out. Îmi dau rucsacul jos și mă trântesc pe pământ, iar eu nici nu mai simt când mă așez pe pietre.

Când știm să ne oprim?

Oboseala fizică va pune curând stop aventurii pe zilei de azi. Când ridic capul, se apropie de noi un bătrânel simpatic însoțit de un măgar. Plecase tocmai din Bordeaux în Santiago, iar de câteva zile era pe drumul de întoarcere spre Franța. Dacă la cei 70 de ani ai lui a putut să meargă atât, ne dovedesc pe noi încă câțiva kilometri pe azi? În niciun caz. Seara se lasă și abia mai vedem pe unde mergem, asta și din cauza transpirației. Picioarele mi le trag parcă în dușmănie, iar asta-i prima dată în viață când trec de limita impusă de corp și îi ignor semnalele. Nimeni nu scoate o vorbă, oprim când va ceda primul.

Kilometrii de pe borne se împuținează încet, dar sigur. Încă nu suntem mulțumiți când vedem 30 de kilometri până în Santiago, dar parcă la unison ne tragem ultima suflare dinainte să spunem STOP pe azi. Intrăm într-un sat și nu se vede urmă de loc izolat, așa că fie ce-o fi, campăm într-un parc. Deja e seară, deci nimeni n-ar trebui să ne deranjeze. La masă tăiem o sticlă de doi litri de Fanta și începem să pregătim delicioasa salată cu roșii, ceapă, porumb și ton. Salivez în cele 10 minute în care mâinile noastre tremurânde se chinuie să taie legumele ce au constituit cea mai bună salată nesărată mâncată vreodată.

Fără să ne mai gândim că e ultima seară în cort pe Camino, adormim instant îmbrăcați în hainele de mers, încercând să prindem cât mai multe ore de somn pentru lunga zi ce va fi mâine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *