XIII. Moment cheie (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Asturias

Ziua 20 (4 august): Peñasieta – Grandas de Salime

Mă trezesc speriat și gâfâind, ieșind imediat afară. Mă bucur că nu am pățit nimic pe timpul nopții și strâng cortul într-o clipită, doar să mă știu plecat de acolo. Mirosul nostru și al hainelor devine insuportabil. Trebuie să facem baie undeva azi.

După următorii kilometri, le dau dreptate lui Mihai și Norei. Este doar teren accidentat și șosea. Am fi mers în neștire pe întuneric în căutarea locului de campat. Vremea e din ce în ce mai rece din cauza ploii, iar hainele mele de frig pare că nu mai fac față.

Stând în fund și tremurând la micul dejun, pe lângă noi trece un grup de spanioli, urcând pe munte fără griji. Sunt oamenii ăia ce-și trimit bagajele din oraș în oraș cu transportul special, iar după “Buen Camino”, eu trag o înjurătură printre dinți. În fața noastră găsim o turmă de vaci și tauri, iar noi încercăm să ne strecurăm printre ei nevătămați. Odată ajunși sus, atingem cel mai înalt punct prin care am trecut, Puerto del Palo, la 1146 de metri. De aici vedem traseul ce duce doar jos în vale, iar noi prindem curaj și mergem în pas alert pe drumul cu pietriș, pe care se încumetă nechibzuiți doi bicicliști.

Mintea și corpul cedează

Astăzi e una dintre cele mai grele zile. Nu din cauza oboselii, nici a căldurii. Am rămas fără mâncare, după un mic dejun sărăcăcios pe care l-am avut la urcare. Ruta ne-a dus doar prin natură, iar itinerariul ce ne arăta că nu va fi niciun magazin cu mâncare în următoarele ore ne face stomacurile să plângă.

În sat găsim un singur bar, unde intrăm în grabă, tânjind după conserve. Înăuntru, dezamăgirea apare pe fețele noastre. E plin de băuturi, dar ochii noștri fixează o pungă mare de arahide la vrac. Îi spunem femeii să ne dea tot, iar aceasta scurge sacul de hârtie la noi în pungă. Acesta este unul din momentele zero din călătorie.

Foamea îmi afectează gândurile, iar eu mă simt răpus de căldura de afară. Au urmat câteva ore de urcat pe șosea, la temperaturi de peste 40 de grade. Santiago e aproape, însă mintea mea refuză să mai funcționeze cum trebuie și mă destabilizează. Îmi găsesc cu greu puterile să merg mai departe. Mihai și Nora sunt mai mereu în față, iar eu mă pregătesc ca în orice moment să cad lat. Pauza de masă de pe șosea agravează situația cu stomacurile noastre ce rod acum arahide.

Ajunși în vârf, vedem lacul artificial la care trebuie să coborâm în următoarea oră, și Grandas de Salime, aflat de partea cealaltă a dealului. Totul ar trebui să meargă strună de-acum. E doar de coborât, momentan, să ne bucurăm de asta. Niciodată nu cred că am apreciat așa de greșit ce avea să urmeze.

De la primul picior pus în pământ la coborâre, am simțit că ceva avea să meargă rău. Genunchiul mi-a cedat, iar bandajele ce mi-l țineau strâns erau inutile. Șchiopătând, mă opresc în drum și le spun că nu pot să continui. Dar nu am de ales, trebuie să trag de mine, măcar până la șosea, de unde putem lua un taxi.

Cu genunchii-n pioneze

Drumul este superb, copacii sunt înalți și ne protejează de căldură, într-un peisaj ce nu pare de pe pământ. Cu toate astea, eu nu m-am simțit mai slăbit ca acum. Piciorul stâng e indisponibil, iar toată greutatea mi-este susținută de cel drept. Ajungem la baraj, de unde parcă îmi revin încet. În jur avem un peisaj post-apocaliptic, cu clădiri dărăpănate și părăsite, fără picior de om. În Embalse de Salime, singura fărâmă de civilizație este un hotel, la care ne întâlnim cu un cuplu de francezi ce tocmai comandaseră un taxi.

Mihai și Nora sunt vlăguiți și ei și se lasă convinși să se alăture francezilor. Decizia stă în mâinile mele. Cu jumătate de oră în urmă, m-aș fi îngropat în datorii pentru un elicopter care să mă ducă de unde eram. Acum, însă, gândul că vom trișa și pe Primitivo mi-a supraîncărcat bateriile și am spus “NU” răspicat.

Mihai și Nora se uită ciudat la mine, încercând să înțeleagă schimbarea bruscă. Acum e acum. Să văd cum transfer energia mentală și în corp. Îmi pun căștile în urechi și aproape că încep să alerg următorii 7 kilometri în ascensiune. Toți nervii acumulați pe traseu, toate supărările care mi-au inundat gândurile de când am început Camino, toate au ieșit odată cu transpirația ce curgea șiroaie în urcușul spre Grandas de Salime. Acesta e cu siguranță unul din momentele cheie din viața mea, cu cea mai pronunțată trecere de la agoniile fizice și psihice crunte până la extazul eliberării forțate a tuturor energiilor negative ce mă controlau. Momentul ăsta ar fi putut fi înlocuit de 5 euro pentru taxi și am fi ajuns bine mersi.

Cina alături de pelerini

E trecut deja de ora 8, începe să se-ntunece, însă ne încercăm norocul la albergue. Refugiul este plin, iar nouă nu ne rămâne decât să ne răsplătim cu o masă caldă la restaurant. O merităm cu vârf și îndesat, după cei 134 de kilometri din ultimele patru zile. Intrăm în prima tavernă ce ne iese în cale, iar înăuntru forfota e în toi.

Stau la bar să citesc meniul, însă nu înțeleg o iotă. Întreb un tip ce tocmai intrase înăuntru, dar aflu că e doar pelerin. Italianul acceptă să mă ajute și îmi traduce cu greu meniul. Ne întreabă dacă nu vrem să ne alăturăm lui la cină și acceptăm, căutându-ne o masă de patru. E timid și ne vorbește cu un glas blând. Schimbăm impresii până ce ne vine mâncarea, paella cu vită și scoici, iar felul doi cartofi prăjiți cu piept de pui. Nu știu cât de bună a fost mâncarea, dar știu cât de mult am apreciat eu fiecare dumicat intrat după toate zilele ce au trecut cu mâncare rece.

Cât timp Mihai și Nora ies la țigară, eu povestesc în continuare cu tipul și îi explic cât de mult am început să apreciem tot din viața de pe Camino, orice pat confortabil, orice masă caldă și orice lucru mărunt care trecea neobservat înainte. Pentru el, drumul e diferit. Merge singur, fiindcă vrea să se gândească la problemele sale. Se bucură în timpul zilei de ce și-a dorit, însă când ajunge în albergue și toți pelerinii socializează, se simte izolat.

Pentru el contează momentele ca cel de-acum, când poate împărți masa cu cineva și poate râde de momentele bune și rele din ziua ce-a trecut. Odată cu Mihai și Nora, vine și desertul: cremă de zahăr ars cu ananas. Acum știu cu siguranță că desertul a fost extraordinar!

După rele, vin bune

Când nota vine, întind mâna după hârtie, însă italianul mă blochează.

– Mi-ar plăcea să plătesc eu. Dacă este posibil…

Acesta este unul din momentele în care am simțit că nu trebuie să insistăm. Plăcerea tipului s-a simțit, iar noi nu voiam să obstrucționăm asta. Tot stresul acumulat și toată încordarea care încă se mai găsea în corpurile noastre au dispărut subit, iar zâmbetul s-a așternut necontenit pe fețele noastre. Nici nu ne-am dat seama că nu am făcut cunoștință… Gabriele, nu știu ce cauți, dar sper să găsești cât de curând. Nu mi-a fost dat să mă întâlnesc foarte des astfel de momente de bunătate autentică, însă cu siguranță e unul ce ne va schimba modul de a gândi și de a aborda oamenii de acum.

Cina se încheie neașteptat și ne lasă fără cuvinte. După 10 minute ajungem în afara orașului și campăm lângă rută, scoatem izoprenurile și ne bucurăm de cerul senin și de Perseide pe muzică de Taraf de Haidouks. Nici că se putea termina mai bine ziua asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *