XVII. Sfârșitul Camino – Santiago de Compostela (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Galicia

Ziua 25 (10 august): Salceda – Santiago de Compostela

Pot să asemăn trezirea de azi cu momentele când trebuie să pleci în oraș și uiți de telefon, îl încarci pentru 10 minute fără folos și pleci. La fel a fost somnul de astă noapte pentru mine. Mă ridic în coate ca după o beție cruntă, dar trebuie să reușesc. Sunt pentru prima dată responsabil pe Camino să-i trezesc pe ceilalți. Corpurile noastre încă se resimt după efortul de ieri și parcă refuză să se pună în mișcare. E ora 8 dimineața, iar hoardele de pelerini trec pe lângă noi ca și cum ar fi în centrul vechi. Încerc să-mi pornesc funcțiile motorii, dar parcă dau cheie în gol ca la o Dacie veche. Te rog, nu mă lăsa acum.

Cortul îl strângem, cu chiu, cu vai și ne îmbărbătăm cu entuziasmul că azi vom încununa luna de mers cu premiul mult râvnit, Santiago de Compostela. Natura pare să ne ajute, traversând în mare parte păduri și cerul de afară este înnorat. Cum problemele fluctuează încât mereu să avem o piedică, acum suntem ținuți pe loc de oboseală. Bornele cu kilometrii spre Santiago nu au fost niciodata așa departe una de alta, iar cele 10 minute necesare pentru parcurgerea unui kilometru, acum par interminabile cu zecile de pauze pentru redresare.

Imagine

Pauza de mic dejun de la restaurant cu meniu la suprapreț e încercarea noastră de a ne energiza, însă odată așezat pe scaun, nu știu cum mă voi mai ridica. Stau și contemplez, iar mie nu-mi vine să cred că totul se va termina în câteva ore.

În ultimii kilometri, pe coșurile de gunoi sunt scrise versuri din Imagine, al lui John Lennon, iar mintea mea cântă cu întrerupere de câteva sute de metri toată melodia, intrând într-o stare de reverie. Tinerii ce au pornit din ultima sută de kilometri trec bine mersi pe lângă noi, iar mie-mi vine să sar în cârca cuiva și să chiulesc ultima parte. Bornele ne încurajează, începe numărătoarea inversă de la 10. Cei 20 de kilometri parcurși azi au fost mai lungi ca oricând, iar acum regret orice metru aș fi putut merge în zilele precedente.

Numărătoarea inversă

Cu fiecare kilometru care trece, simt cum o bucățică din mine se rupe. 9 kilometri.

Pauză după pauză, mă așez pe orice îmi iese în cale să-mi trag sufletul. 8 kilometri.

Fiecare ștergere de sudoare de pe față cu bandana e înlocuită în câteva minute, iar fața mi-e inundată si sărată. 7 kilometri.

Genunchii sunt de mult cedați amândoi și merg ca un robot încercând să nu-mi flexez picioarele deloc. 6 kilometri.

Bocancii parcă sunt plini de greutăți și îi simt cum s-au pus împotriva mea. 5 kilometri.

“Imagine no possessions, I wonder if you can”. 4 kilometri.

În mintea mea e numai patul promis, masa caldă, berea aia bună de la sfârșit. Vreau să mă teleportez odată de aici. 3 kilometri.

Cad din picioare. Corpul nu vrea să mă mai ajute și niciodată nu am vrut să renunț mai tare decât acum. Mihai trage de mine și mă-mbărbătează. 2 kilometri.

Orașul se vede în zare. Inima îmi pompează și ochii parcă îmi ies din orbite. Un kilometru.

AM AJUNS ÎN SANTIAGO

Și ajungem!!! Asta e tot? Un semn mare pe care scrie Santiago de Compostela? Momentan creierele noastre nu pot procesa ce se întâmplă, dar entuziasmul ne dă puțină energie. Urmează 15 minute de poze cu care să dovedim posterității realizările noastre și mă ridic cu greu. Am ajuns în Santiago! Ce mai vreți de la mine? Lăsați-mă să dorm aici.

Dar asta nu e tot. Trebuie să ne căutăm cazare. Cu atâția oameni care au ajuns înaintea noastră, mi-e tare teamă că nu o să mai găsim nimic. Odată ajunși în centru, intrăm în atmosfera magică ce dăinuia în oraș. Oriunde te uiți, doar fețe zâmbitoare. Călători ce au tras de rucsacuri 800 de kilometri, milenari cu fețele netede ce au parcurs doar ultima sută de kilometri, ori chinezi ce au venit doar pentru a face milioane de poze. Noi suntem în prima categorie și ne recunoaștem și salutăm reciproc cu ceilalți, după bocancii jerpeliți, hainele rupte ori bronzurile de tractoriști.

La punctul de turism intrăm în vorbă cu doi irlandezi, și ei aflați în căutarea cazării salvatoare. E aproape ora 5 și Nora intră timidă pentru a cere informații. Nu știu cum s-a întâmplat asta, dar e ziua noastră norocoasă. Pe calculatoarele lor, puteau vedea doar 5 locuri disponibile în tot Santiago, iar noi suntem în culmea fericirii. Nici că putea merge mai bine! Nora ne-a promis din a doua săptămână, dacă vom termina împreună Camino, ne va face cinste cu cazarea în ultima zi. Noi ne-am făcut partea, e rândul Norei acum. Unul dintre cele mai frumoase cadouri, 20 de euro pe unul din locurile ce parcă ne așteptau special pe noi. Gonim să scăpăm de rucsacurile mult detestate și ne întoarcem într-un suflet în oraș.

Cu ce ne răsfățăm?

Suntem în fața catedralei din Santiago. Mult așteptatul moment. Mă descalț de bocanci și alerg desculț în piața mare, sărind ca un nebun și bucurându-mă că totul e gata. Mi-am întrecut aștepările, nu credeam când am pornit din România că voi ajunge în Santiago. Mi-am depășit limitele corpului, de care nici nu eram conștient. Cel mai important însă, e că mintea mea a ajuns într-o stare de echilibru. Multe sunt de spus, dar acum tot ce facem e să stăm întinși pe jos, să ne uităm la cer și să ne bucurăm că totul e gata.

Astăzi nu am mâncat îndeajuns, iar zgomotul stomacului îmi perturbă liniștea. Ne plimbăm pe străzile de lângă centru, sperând că găsim prețuri acceptabile, iar corpurile noastre acționează cu întârziere, prinse în inerție după ce ochii ne sclipesc la un “ALL YOU CAN EAT – 8 EURO”. M-am îndrăgostit de la “ALL”. Intrăm fără ezitare înăuntru și ne facem comozi pentru următoarele ore. Ospătărița vine să ne ia comanda și parcă știa că n-avem nevoie de meniuri, pe fețele noastre se citea cât de flămânzi de oferta de 8 euro suntem.

Primul fel vine, o porție de paste terminată în două minute. Garçon? Următorul fel! De parcă nici nu știe ce va urma, tipa ne aduce două pizza mari, destul de fade, cu bacon și crenvuști. Nu puteam avea pretenții la pizza italiană, suntem mai mult decât mulțumiți. Paharele sunt umplute fără întrerupere cu suc, iar noi terminam farfurie după farfurie. După aproape două ore de mâncat cu scurte reprize de respirat, suntem kaput. Patru porții de paste, o pizza mare și 6 pahare de suc și stomacul meu de pădurar e în sfârșit fericit. Nu la fel putem spune și despre ospătăriță, care probabil că va propune ca oferta să fie scoasă de mâine.

Seară magică în Santiago

Seara s-a lăsat peste Santiago și orașul se transformă, însă în aceeași notă de minunat. Lumina caldă de pe străzi ne face să ne simțim ca acasă și artiștii care mai de care mai talentați sunt la fiecare pas. Toată lumea parcă se grăbește în piața de lângă catedrală. Ce poate să fie așa special? Urmăm valul de lume și în fața noastră apare petrecerea care era în toi. Peste 10 muzicanți costumați în haine tradiționale, cântă melodii spaniole sau sud-americane, spre deliciul pelerinilor care mai de care mai alcoolizați, împerecheați cum apucau.

Noi intrăm în atmosferă și ne simțim ca-n altă lume. Două lucruri îmi sunt clare în momentul ăsta: Spania e țara mea preferată, iar al doilea e că oamenii ăștia știu să se distreze. Nicăieri nu am mai întâlnit atâta bună dispoziție și ospitalitate mai autentică decât în Spania. Când “A Santiago Voy” a răsunat din instrumentele bine mânuite de formația spaniolă, toată lumea era în extaz și cânta într-un glas. Lumea ne spunea că odată ce vom ajunge în Santiago, nu vom fi dați pe spate cu nimic. Totul va fi anost și plin de turiști. Pentru mine însă, nu s-a simțit deloc așa, ba chiar îmi doresc ca seara asta să nu se mai termine.

Odată ce petrecerea s-a terminat, ne îndreptăm spre casă și paturile confortabile sunt cireașa de pe tort pentru ziua asta. Ultima zi de Camino ne-a purtat din nou de la o extremă la alta, dar nimic nu mai contează când la sfârșitul zilei suntem în extrema care trebuie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *