VII. Am campat într-o casă neterminată (Camino del Norte)

Camino del Norte – Cantabria

Ziua 9 (24 iulie): Liendo – Noja

Trezit, oprit alarma, dușat, strâns sac, strâns haine, strâns cort, plecat. Răcoarea de dimineață trece brusc și e urmată o căldură cumplită. Încă nu mi-am găsit ritmul și durerile la picioare îmi îngreunează foarte tare mersul. O iau înainte prin pădure, am nevoie de timp singur.

Mă tot gândesc la ceilalți pelerini cum merg cu bețele de trekking și cred m-ar ajuta și pe mine acum. Nici 15 minute nu au trecut, că în calea mea găsesc un toiag, probabil al unui alt pelerin care l-a aruncat. Încă o dovadă că atunci când îți dorești ceva pe Camino, Camino îți dă. Parcă prind puteri și o iau la goană tot mai în față. Ieșim din pădure și suntem sus pe munte, iar poteca nu pare prea bătătorită. Nu mai am apă și simt cum abia mă mai țin pe picioare. Aici sus, totul e așa arid, încât nici măcar n-am sub ce să mă adăpostesc.

– Hai bă, că nu mai avem mult!

Nora și Mihai trag de mine și, la câteva sute de metri mai în față, vedem în zare cum drumul coboară spre Laredo. Nu bate des vântul, dar când bate, simt că ăsta e cel mai bun lucru care poate să mi se întâmple.

Pepenele – răsplata de azi

Slavă universului! Ajungem în oraș în sfârșit și dăm de umbră. Visez de câteva zile la o bucată de pepene roșu, iar după atâtea ore de mers prin soare, decidem că e cazul să ne răsfățăm. Oprim la primul magazin de fructe și dăm câțiva euro pe o jumătate babană de pepene. Dar nu, nu putem mânca oriunde. Plecăm în căutarea locului perfect: cu priveliște, la ocean, pe iarbă, să stăm desculți și întinși, dar și feriți de soare.

Ne așezăm frumos, dăm bocancii la câțiva metri de noi și momentul mult așteptat vine. Ne porcim pe mâini și pe față de la prima îmbucătură. Stăm cu burțile-n sus și nu ne mai vine să ne ridicăm. E puțin după ora 13, dar știm că îndată ce vom trece de cealaltă parte în Santoña, vom ajunge la albergue. Laredo are o fâșie imensă de plajă, ce se întinde pe 4 kilometri, iar noi trebuie să traversăm toată faleza pentru a ajunge la feribot.

Din rău în mai rău

Acum e acum. Pe foile noastre apare un albergue municipal, pe bază de donații în Santoña. Ajungem în centru, dar singurul albergue este în jur de 15 euro. Nenea hospitalero încearcă să ne vândă gogoși, că nu mai e nimic în jur și trebuie să venim la el. Îi răspund și eu pe același ton, dacă vrea să ne primescă pe gratis, dar râde și ne ușuie de acolo. Am încercat!

Suntem nevoiți să mergem mai departe. Traversăm orașul, iar după 2 kilometri de faleză, drumul o ia înspre dreapta, pe un munte. Se înnorează subit și încep tunetele. Poteca de pe munte este din nisip și urcăm cu mare dificultate. Imediat ce coborâm, începe să picure și fugim să ne adăpostim sub un copac. Nu-i a bună. Începe să rupă ploaia și o luăm la goană să ne adăpostim sub acoperișul unei case. Suntem din ce în ce mai demoralizați și tot ce ne dorim este să se termine odată cu ziua asta.

Trebuie să găsim loc de campat

Mergem paralel cu plaja și ajungem în Noja, ultima noastră șansă la albergue. S-a pus pe înserat și orașul colcăie cu oameni ce ies la petrecut. Mergem la oficiul de turism și avem noroc, mai e deschis încă 10 minute. E rândul nostru la coadă și mergem să cerem informații. Într-o notă discordantă față de toate interacțiunile cu localnicii, tipa ne răspunde pe un ton neprietenos și spune că nu are cu ce să ne ajute, nu știe nimic. 

Ieșim din oraș, dar nu se vede nicio porțiune de pământ care să nu fie împrejmuită. Nora și Mihai sunt cu capul în pământ, așteptând și ei ca ziua să se încheie. Ploaia începe din nou ușor, dar spre norocul nostru, găsim un supermarket în care ne adăpostim și ne aprovizionăm cu mâncare și bere. E trecut de ora 19 și suntem slăbiți fizic și psihic. Ziua TREBUIE să se termine.

Casă, dulce, casă

Așteptăm să se termine ploaia, dar fără succes. Mergem mai departe și trecem pe lângă o casă părăsită. Citisem despre squatting, dar niciodată nu am avut ocazia să fac așa ceva. Să le zic și lor de idee? Nu cred că ar vrea să facem asta. Dar le zic până la urmă.

– Bă, uite o casă neterminată. N-o să mai găsim prea curând un loc bun care nu e îngrădit. Hai să punem cortul acolo!

Neașteptat, dar Nora și Mihai se întorc spre mine, se uită la casă și cad de acord cu zâmbetul pe buze.

Casa are etaj și subsol. Mergem la etaj, montăm cortul, dar vântul șuieră prin găruile de la ușile și ferestrele ce lipseau. Nu prea avem de ales, așa că ne mulțumim cu ce avem. Merg până jos să îmi fac nevoile, iar când cobor pe scări, din curtea vecina se aude o mașină ce tocmai intrase. Încremenesc în loc, fiindcă au vedere directă din curte spre mine. Oamenii aud ceva, se uită în direcția mea, însă nu cred că au văzut nimic. E aproape întuneric.

Azi dormim în pat!

Ajung la subsol și găsesc niște saltele pe jos. Mi se pare destul de murdar și mă urc înapoi. E rândul Norei să coboare, iar eu mă fac comod pe izopren. E tare și oricum m-aș pune, nu-i bine. Nora se întoarce de jos entuziasmată.

– Băieți, fiți atenți ce am găsit! Sunt două saltele mari la subsol!

– Le-am văzut și eu mai devreme, dar nu e foarte curat…

Mergem să cercetăm și sunt convins de ei să punem cortul acolo. Or fi sau nu ploșnițe și șobolani, măcar o să dormim comod la noapte. Spatele meu dacă ar avea gură, mi-ar mulțumi acum. Se pune că am dormit în pat?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *