I. Primii 25 de kilometri din Irun (Camino del Norte)

Camino del Norte – Țara Bascilor

Ziua 1 (16 iulie): Irun – San Sebastian

Irun, Țara Bascilor, Spania. Ceasul bate ora 8 iar eu, Mihai și Nora, suntem treziți de zumzetul de afară. Pentru spaniolii din micul orășel, ziua a început devreme. Bătrânii ieșiți la vorbă în afara blocului, tinerii care aleargă și vânzătorii ce își aranjează legumele pe tarabe, fac Irunul să prindă viață încă de la prima oră. Strângem sacii de dormit și cortul cu zâmbetul pe față, apoi pornim împreună în aventură.

Primul pas pe care trebuie să îl facem este să găsim oficiul de turism. Nu putem fi pelerini autentici fără credencial-ul pentru Camino! Acest document tip pașaport e singura șansă pentru noi de a dormi în refugiile pentru pelerini. Credențialul va fi ștampilat la fiecare refugiu, bar sau mânăstire în care intrăm de-a lungul rutei. Vizele vor fi dovada că am parcursul tot traseul, iar în Santiago de Compostela vom putea fi recompensați cu o diplomă de pelerin.

Pelerini cu acte

Punctul de turism e la câteva sute de metri în afara traseului și pare destul de pustiu în jur. Batem la ușă și așteptăm cuminți să iasă cineva. După câteva minute, un bătrânel ne întâmpină de parcă suntem primii pelerini de pe Camino și ne poftește înăuntru. Timp de 20 de minute completăm formularele necesare, iar eu încep deja să fierb de nerăbdare. Contrar așteptarilor, nu am plătit nimic în schimbul credențialelor. De acum suntem oficial pelerini!

Începe traseul, mergem spre Santiago! Ieșim din Irun pe drumul marcat de săgeți galbene ori de “concha” (scoică) și casele încep să se împuțineze. Traseul nu este foarte bine marcat în Țara Bascilor (Irun-Bilbao) și e ușor derutant. De fiecare dată când ratăm vreun semn, sătenii ne sar bucuroși în ajutor. Nu pare să vorbească nimeni engleză, așa că nu ne rămâne decât să prindem câte ceva în spaniolă pe drum.

“A la derecha (la dreapta)! A la izquierda (la stânga)! Todo recto (tot înainte)!”

Nici nu am început bine, că după mai puțin de doi kilometri, foamea ne răzbește. Cum ajungem noi în Santiago dacă ne oprim după nici jumătate de oră? Toți suntem deja fleașcă și nici nu am dat de greu încă. Întindem de-o masă lângă potecă și punem totul la comun.

Suișuri și… suișuri

Masa se extinde și abia ne facem curaj să ne pornim din nou. Vine primul urcuș! Ce poate fi așa greu? Doar am mai mers pe munte! Avansăm 300 de metri în elevație pe parcursul a 4 km și toți suntem luați prin surprindere de cât de abrupt este traseul. Urc prin pădurea de castani și conifere în patru labe și cu limba pe afară. Ajunși în vârf, toată lumea cade lată și ne tragem sufletul la unison pe iarbă. Toată pregătirea fizică din ultima lună cu alergat, mers pe bicicletă și exerciții a fost de prisos. Asta cred eu, în timp ce răsuflu greoi, dar, fără ea aș fi fost încă la masă acum. 

Dacă ar fi să numesc cel mai greu inconvenient, ăsta ar fi rucsacul. Greutatea lui e extenuantă, chiar dacă a fost împachetat la limită. Tot ce am în rucsac sunt: două tricouri dry-fit, unul de dormit, unul “bun”, o pereche de pantaloni lungi, una de baie, geacă, prosop, boxeri, șosete, trusa igienică și jumătate de cort. Mă întreb acum dacă o să fie chiar așa frig cât să uit de geacă pe undeva, sau dacă să o ard italienește fără chiloți. Fiecare gram contează! Barele rucsacului ce îl mențineau drept s-au rupt, iar dulapul și casa mea pentru următoarea lună atârnă ca un cărăbuș de spatele meu.

Noi și natura

Ahhh! Spania rurală. De când visam la asta. Drumurile și satele de pe Camino del Norte – un oximoron. O combinație între vechi și proaspăt. Un aer vechi dat de potecile umblate în ultimii 1000 de ani de pelerini se îmbină perfect cu cel proaspăt al florei iberice. Ne-am săturat de bitumul autostrăzilor europene! Cărările, copacii, animalele și oceanul au picat la fix.

Odată ce am scăpat de civilizație, am început să simțim libertatea. Ce poți să vrei mai mult de atât? Nu e nici urmă de pelerin în jur și e plin de animale. Ne jucăm cu poneii Potakka (din Țara Bascilor) și cu văcuțele ce stau la păscut pe creastă. Buna dispoziție plutește în familia Camino și începem să cântăm cântece de munte. Pe muntele Jaizkibel sunt turnuri de datează din secolul 19, din timpul războaielor carliste. Confruntările civile i-au făcut pe adepții infantelui Carlos să lupte pentru păstrarea tradițiilor spaniole, primul război având loc chiar în Țara Bascilor. Ne cățărăm pe ele și vedem cum ne depărtăm de Irun din ce în ce mai mult.

Ajungem în Pasaia, un oraș pescăresc aflat într-un golf. Suntem la 11 kilometri distanță de punctul nostru final: San Sebastian. Vremea nu e cea mai bună; încă este ceață și norii ne urmăresc. Dar asta nu face ca viața în Pasaia să nu fie intensă. Clădirile ei sunt înguste, foarte colorate, vechi și cu o personalitate pronunțată. Pe străzi mișună localnicii, cărora se alătură pelerinii bătrâni sau cei fără formă fizică bună, ce vor înnopta aici.

Demoralizați

E ora 19:30 și suntem pe punctul de a pune stop mersului pe azi. Simt o greutate foarte mare în picioare, o înțepătură la splină, iar rucsacul care atârnă pe spatele meu a devenit insuportabil. Toți suntem cu moralul la pământ, dar ne mobilizăm și decidem să mai mergem încă puțin pentru a campa în pădure.

Îmi târăsc picioarele și vreau ca totul să se termine curând. E gata, nu mai pot. Mă trântesc pe iarbă, sleit de puteri și toată lumea trage de mine. Primele bătături au apărut deja și ne îngreunează mersul. Tricoul este fleașcă pe mine. Problemele la genunchi revin și spatele îmi imploră pauză. Apă nu mai avem de ceva vreme și stomacul îl simt gol după cele câteva ore de la ultima pauză de masă.

Mergem ca niște zombi și sudoarea ne inundă ochii. Ascunși aproape complet de înălțimea copacilor, din eter cad printr-un gol din pădure câteva raze de soare. E Fata Morgana! Ne apropiem cu inima până-n gât și începem să urlăm.

“OCEANUL!!!”

De la agonie la extaz

Nu-mi dau seama dacă visez sau e realitate. Îndată ce ne convingem că nu e o fantasmă, epinefrina ne dă energia de care avem atâta nevoie. Toate durerile parcă au dispărut subit și mai-mai că alergăm spre plaja din San Sebastian.

S-a terminat prima zi! Am ajuns la ocean, iar fericirea noastră atinge cotele paroxismului. Cu 20 de minute în urmă eram în agonie. Acum? EXTAZ! Ne aruncăm rucsacurile, hainele și sărim în apă. Oceanul ne-a revigorat, iar pentru moralul nostru sintagma „cerul e limita” își pierduse însemnătatea. Limita era undeva alături de sonda Voyager 1.

Ajunși în San Sebastian la limita puterilor, dar cu un moral ridicat, am reușit să trecem peste una dintre cele mai grele zile de pe Camino. Primii 25 de kilometri sunt gata. Mai rămân doar 775. Destul de încurajator, nu? 

Suntem prea rupți de oboseală să traversăm orașul pentru a amplasa cortul. Decidem să-l montăm pe plajă, imediat după ce toată lumea pleacă în oraș. Suntem fix în buricul târgului, ascunși doar de peretele falezei. Mâine urmează o zi și mai grea, iar picioarele noastre au 25 de kilometri la bord. Adormim duși.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *