XIV. Unde sunt legumele? (Camino Primitivo)

Camino Primitivo – Galicia

Ziua 21 (5 august): Grandas de Salime – Padron

Astăzi mi-am egalat recordul de timp plecat de acasă! 28 de zile și încă nu suntem nici aproape de final. Căldura se întețește mai tare și odată cu ele și elicopterele ce cară apă pentru a stinge incendiile din păduri. În Fonsagrada ajungem sleiți, iar prețul de 10 euro al albergue-ului ne împinge de la spate încă doi kilometri până în Padron.

În micul oraș ce pare ca un cartier rău famat din București, plin de blocuri dărăpănate și câini vagabonzi, suntem ghidați de localnici către albergue-ul din afara orașului. Avem noroc de data asta! 5 euro pe pat și locuri libere cât cuprinde, iar noi ne facem comozi în camera noastră. Cu toate că am mâncat din când în când mese calde la taverne, salatele au lipsit cu desăvârșire.

Pornesc cu Mihai pe jos un kilometru și urcăm cu greu până în centru. În supermarket alegem cu grijă de pe rafturi legumele atât râvnite pentru salată: roșii, castraveți, ceapă și o conservă de porumb. Punem produsele pe bandă și deja încep să simt cum gustul mult așteptatei salate îmi inundă simțurile. Drumul de 10 minute înapoi la refugiu trece și mai greu, iar când ajung în bucătărie fug direct în bucătărie. Scot castron, fund de tăiat și tacâmuri, apoi cotrobăi prin plase în căutarea legumelor. Nu găsesc decât ceapa și porumbul. UNDE ESTE RESTUL LEGUMELOR?

Nervi cu motiv ascuns

Toată starea zen în care intrasem ieri s-a dus cât ai clipi și mi-au picat nervii pe Mihai. La supermarket închisese, iar visul meu de a mă înfrupta din salată se spulberă. Cum a putut să-mi fure bucuria asta? Ne certăm câteva ore,  încercând să găsim sursa adevăratei probleme și într-un final, când frigul ne cuprinsese, intrăm împăcați în bucătărie. Masa era gata, Nora terminase de gătit pastele. Restul de pelerini gătiseră o ciorbă de ceapă cu pâine, care pe cât de neapetisantă sună, pe atât de bine a intrat prima ciorbă din ultima lună.

Berea de la sfârșitul serii ne găsește cu gânduri bune, iar eu încerc să nu-mi mai vărs trăirile negative pe oamenii din jur.

Ziua 22 (6 august): Padron – San Vicente do Burgo

Camino ne poartă și azi pe dealuri, departe de civilizație. Singura urmă de interacțiune cu localnicii sunt la baruri, iar primul ce ne iese în cale se umple cât ai zice pește. Starea de tensiune apare din nou, fără vina vreunuia dintre noi. Odată ce prindem acces la Wi-Fi, începem să căutăm iar autocare ce pleacă în România din orașele din împrejurimile lui Santiago. Prețurile sunt însă extrem de mari pe lângă cât ne-am permite să plătim, iar asta ne provoacă un disconfort când dezbatem cum ne întoarcem din Spania. Autostopul în peninsula iberică mă descumpănește, iar ce urmează după Camino mă neliniștește tare, alterându-mi starea din prezent.

Aproape de Castroverde, facem o pauză de somn. Eu nu mai pot să merg. Simt de parcă primesc cuțite în stomac și n-am stare, pe când Mihai și Nora dorm duși pe izopren. Nu pot aștepta să-mi treacă de la sine. Lângă noi, un grup de cinci spanioli e ieșit la vorbă în fața casei. Îi am în vizor de vreo jumătate de oră, dar în sfârșit îmi fac curaj și mă apropii de ei. Cu spaniola învățată de o lună, încerc să le explic care-i problema.

Mă adoptă? Nu mă adoptă?

Panica se așterne între spanioli și se dă alarma. Sunt chemați toți oamenii ce au prins un pic de engleză din filme, sunt așezat de urgență pe scaun, mi se pune o pernă sub fund și mi se aduce un alt scaun pe care să-mi pun picioarele. Femeile îmi pregătesc un ceai, îmi aduc pastile și parcă ce urmează e să semnez actele de adopție. Ospitalitatea oamenilor este covârșitoare, dar nu mă plâng. Îmi place evadarea asta din rutina Camino. După ce am stat la povești, Mihai și Nora se trezesc și se pregătesc să plece, iar localnicii îmi urează însănătoșire grabnică și un cald “Buen camino!”. Durerea îmi trece încet, dar sigur, iar ziua de mers se apropie de sfârșite.

Curtea unei mănăstiri e cel mai la îndemână loc de campat, cu o pompă cu apă rece ca gheața ce venea de la izvor. După ce montăm cortul, în campingul improvizat sosește și franțuzoaica cu care ne-am întâlnit pe drumul din Oviedo.

“Ești singură?”, o întreb eu râzând.

Ea dă din cap afirmativ, zâmbind. Prietenul ei a fost răpus de apa contaminată și e internat încă din acea zi. Îi era imposibil să continue. Asta ne-ar fi așteptat și pe noi dacă nu forțam să ieșim din zona cu apă contaminată. Tipa rămăsese astfel fără cort și s-a pus la somn sub acoperișul bisericii, pe când noi ne-am făcut confortabili cu toate hainele groase în sacii de dormit.

Ziua 23 (7 august)

În drumul spre din Padron spre Lugo merg aproape singur. Mi-am format ritmul meu și parcă m-am transformat în super saiyan. Când iau pauze, trebuie să aștept în jur de-o oră după Mihai și Nora.

Intru în vorbă și mă împrietenesc cu un bătrân german. Stau la povești cu el, încetinind ritmul. Mă-ntreabă de viața personală și de ce am venit pe Camino, încercând să găsească soluții la problemele mele existențiale, presărând câte-o glumă care să mă facă să nu iau în serios tot ce mi se întâmplă. În schimb, când eu îi fac glume, Udo îmi dă cu bățul de trek peste picioare. Neamțul își făcuse o prietenă franțuzoaică pe traseu, la fel de bătrână.

În timp ce mergem prin pădure, se uită adesea în spate, neliniștit de lipsa prietenei lui. Este de negăsit! Devine agitat, fiindcă nu-și mai aduce aminte dacă era înaintea lui sau dacă a lăsat-o în urmă. Trebuie să o găsească cumva și-și reproșează că nu i-a cerut numărul după atâtea zile petrecute împreună. După o oră de mers împreună, din spate vine franțuzoaica și fața lui Udo se luminează instant. Nici că mi-a mai fost dat să văd vreodată așa bătrânei simpatici.

Sfârșitul e aproape

Aventura se apropie de sfârșit, iar pe cât de bucuros sunt că în curând o să mă-ntorc la patul meu și la mâncare gătită, pe atât nu sunt sigur că vreau să nu mai am parte de Camino, ori să mă-ntorc la facultate. Corpul meu s-a obișnuit cu rutina în care sunt în mișcare aproape tot timpul, încât trecerea la stare de legumă va fi cruntă. Spiritual vorbind, știu că mă voi întoarce mai puternic.

În Lugo facem ultima pauză de cumpărături pe ziua de astăzi, cumpărând provizii pentru seara de campat. Întunericul se lasă peste Spania, iar noi facem în sfârșit duș la o pompă cu apă rece gheață. Țipatul la fiecare atingere cu apă parcă-mi mai alină durerea, iar Nora râde de mine și-mi spune că nu aș fi un secui bun.

Să-ți faci nevoile când nu ești prin pădure poate fi o aventură, când sari garduri și stai cu ochii-n patru să nu fii văzut de alți pelerini. Pe ultima bucată de drum povestim de viața de-acasă, care pe atât de plictisitoare, pe atât de amuzantă e acum. Locul de cort îl căutăm cu frontala, iar eu pic la somn și-mi protejez ficatul, cât Mihai și Nora împart o sticlă de vin într-una dintre ultimele nopți de Camino.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *