III. Pe urmele flamenquitei (Camino del Norte)

Camino del Norte – Țara Bascilor

Ziua 3 (18 iulie): Zarautz – Deba

Azi suntem puși pe fapte mari. Nora ia atitudine și ne pune să ne trezim la 8 dimineața. Nu e mare realizare, fiindcă unii au plecat chiar de la 6 dimineața din Zarautz, în cursa spre următorul albergue. Chiar dacă nu depindem de refugii, soarele pe timpul verii ne obligă să pornim cât mai devreme pentru a prinde vremea răcoroasă de dimineață.

Odată ieșiți din Zarautz, mergeam de-a lungul coastei pe o promenadă pietonală. E un traseu superb de 3 kilometri în care avem mereu la dreapta oceanul, iar la stânga, muntele.„Buen Camino!”, se aude din spate.

Salutul dintre pelerini, pe care etica de Camino îi obligă să-l rostească la fiecare întâlnire. Nici sătenii spanioli nu sunt mai prejos. Sunt așa de prietenoși, încât nu par deloc plictisiți încă de fluxul zilnic de pelerini. Ne împrietenim cu un cuplu de polonezi, iar tipul nu pare foarte încântat că prietena lui merge foarte încet.

Vremea de dimineață, mohorâtă, cu ceață și umiditate ne ușurează drumul spre Zumaia. Ăștia au fost doar primii 9 km din ziua de azi. Totul urmează să se înrăutățească. Odată ajunși în Zumaia, un mic orășel costal, ne bucurăm de o pauză la umbra clădirilor din centrul istoric. Zumaia, aflat într-un estuar deschis, este plin de culori. De la clădirile care mai de care mai pitorești, la albastrul celor două râuri ce se intersectează în centrul orașului și se revarsă în Atlantic, până la verdele viu al munților din jur. Dar asta nu este tot ce e special la zona în care ne aflăm.

Soarele pune probleme

Ceasul arată ora 11. Ne mutăm din loc și ieșim din civilizație. Mergem printre dealuri, iar eu nu am mai simțit niciodată așa tare lipsa copacilor. E extrem de cald și merg în tricou cu mânecă scurtă, iar razele soarelui îmi conturează ușor bronzul de tractorist.

Ne aflăm la o răscruce. Drumul se desparte în două, unul continuă pe șosea, iar altul prin pădure. Suntem nedumeriți. Unde o să ne ducă? Un sătean vine și ne spune în spaniolă că drumurile duc amândouă în Deba, însă nu am înțeles tot ce ne-a spus. Luăm o pauză de 10 minute în care să ne decidem. Stând pierduți în bătaia soarelui, în ajutorul nostru vine o pelerină.

Flamenquita

“Am mai fost pe aici. Drumul din stânga e mai ușor, duce pe drumul național. Dacă vreți să vedeți peisaje unice, haideți cu mine pe coastă!”, se aude dinspre ea pe un ton părintesc cu accent spaniol.

Suntem atrași de mirajul femeii apărute de nicăieri ca o fantasmă. Vorbele ei ne fac să ieșim din zona de confort și alegem să îi urmăm calea pe drumul de coastă. E o femeie scundă, undeva la 50 de ani, îmbrăcată colorat și cu o bască roșie pe cap. Îi ascultăm ca niște copii poveștile și experiențele ei de pe Camino, uitând parcă de căldura de afară. Începe să cânte flamenco, iar noi suntem hipnotizați de aura ei.

Jumătate de oră mai târziu, începem să urâm decizia făcută. Drumul e plin de suișuri și coborâșuri, fix în bătaia soarelui arzător, iar noi răsuflăm cu greu. Spanioloaica e parcă de fier și o vedem departându-se de noi pe muzică de flamenco. Vedem doar silueta ei, care dispare ușor în zare, iar noi rămânem întinși pe jos și ne mirăm de ce am ascultat de femeia apărută de nicăieri.

Primim peisajele promise

Ne pierdem răbdarea și ne întrebăm dacă a meritat decizia făcută. Unde sunt peisajele promise? Urcând pe stâncă, oceanul apare în fața noastră însoțit de fenomenul numit “fliș”, pe bucata de coastă dintre Zumaia și Deba. Văzând pe viu cei 8 kilometri de cel mai lung strat de rocă continuă din lume, realizăm că tot chinul a meritat. Plaja neprimitoare s-a format pe parcursul a 100 de milioane de ani, de la coliziunea plăcilor europene și iberice, care a expus aceste sedimente acum 50 de milioa.. Bă, stai! Ca de obicei, Goku deja coboară pe lanțurile puse pe rocă. Un prilej numai bun de a mai lua o pauză, chiar dacă nu era pic de umbră.

Îmi canalizez ultima fărâmă de energie în a ține pasul cu băieții. Apa din sticle e deja fierbinte și mâncare nu mai avem de dimineață. Fără nicio grijă, zece vaci rumegau iarba, cocoțate pe peretele abrupt al muntelui, coborând fără probleme parcă în ciuda noastră.

Dezamăgit de limitele corpului

Ajunși în vârf din nou, vedem pe platou o familie cu doi copii, aflată la câteva zeci de metri de noi. Bărbatul pleacă subit înainte, iar cei trei membri ai familiei sunt lăsați în spate. Când îi ajungem din urmă, o salutăm pe tânăra mamă care abia își trăgea răsuflarea în timp ce-l căra în brațe pe băiatul cel mic.

Când ne pregătim să trecem de ea, tipa ne cere ajutorul, lipsită de puteri. Goku dă afirmativ din cap și femeia îi ia rucsacul din spate. Goku-l ia râzând pe-ăla mic pe umeri și o ia la goană până pe celălalt vârf. Eu nu mai pot merge și mă prăbușesc la umbra unui tufiș, iar Mihai încearcă să mă-mbărbăteze. Reușesc cu greu să pornesc, gata să pic în orice moment.

Unde dormim azi?

Plini de transpirație, visând la o masă caldă, un duș și un pat moale, plecăm în căutarea albergue-ului. Prea târziu, fiindcă refugiul forfota de viață, spre dezamăgirea noastră. Nu mai pot să merg! Trebuie să facem cumva să nu ieșim din oraș. Nora merge și le întreabă pe fetele de la punctul de turism și ne dau vești bune. 

Ne îndrumă către un vechi teren de bitum în care se organizează adesea parade și competiții sportive între școlari. Vremea începe să se strice, iar ploaia ne grăbește pe teren și ne aruncăm rucsacurile în tribune. Ce să ai nevoie mai mult de atât? Un acoperiș deasupra capului să nu te plouă și ești rezolvat! Peste câteva minute primim și oaspeți, vreo 15 copii cu rucsacurile în spate și saci de dormit se alătură nouă, în celălalt capăt al tribunei.

Încă o zi a trecut. Am parcurs primii 70 de kilometri din traseu și ne intrăm ușor, dar sigur în ritm. Seara se termină cu cina și un joc de mimă alături de cei doi pelerini care s-au alăturat nouă. Oboseala ne trântește repede la somn, iar noi adormim pe bitumul rece și tare pe sunet timid de ploaie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *